„Dragă, sunt la Constanța, iar copiii sunt la mama. Te rog, iartă-mă și încearcă să înțelegi!” – Mărturia unei mame ajunse la capătul puterilor

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mâinile îmi erau ude de la vasele nespălate, iar lacrimile mi se amestecau cu apa rece. Vlad s-a uitat la mine peste ziar, fără să spună nimic. Copiii se certau în sufragerie pe telecomandă, iar mama îmi trimisese deja al treilea mesaj pe ziua respectivă: „Ai grijă să nu răcească cei mici!”

În acea dimineață, totul părea să se prăbușească peste mine. Era luni, început de săptămână, și deja simțeam că nu mai am aer. De cinci ani, de când s-a născut Ilinca, viața mea s-a redus la un șir nesfârșit de zile identice: trezitul devreme, pregătit pachete pentru școală, alergat după autobuz, cumpărături, gătit, spălat, teme cu copiii, certuri cu Vlad pe teme banale. Nimeni nu mă întreba niciodată dacă sunt bine. Nimeni nu părea să observe că mă ofilesc încet.

— Ce-ai pățit acum? — a întrebat Vlad, fără să-și ridice ochii din ziar.

— Nimic… doar că nu mai pot! — am răspuns printre dinți.

— Lasă, că nu ești prima femeie care are copii și gospodărie. Toate fac asta.

M-am simțit mică, invizibilă. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Constanța. M-am gândit la mama, care mereu îmi spunea că trebuie să rabd pentru familie. M-am gândit la tata, care nu a ridicat niciodată vocea la mama, dar nici nu a ajutat-o vreodată cu ceva prin casă. M-am gândit la mine: cine sunt eu acum? O umbră a femeii care eram odată.

Seara, după ce am culcat copiii și Vlad s-a retras la televizor, am început să fac bagajele copiilor. Am pus hainele lor preferate, jucăriile de pluș și câteva cărți de colorat. Am scris un bilet scurt: „Mama, vin copiii la tine câteva zile. Eu am nevoie să respir.”

A doua zi dimineață, i-am trezit devreme pe Ilinca și Radu.

— Unde mergem, mami? — a întrebat Ilinca somnoroasă.

— La bunica. O să vă distrați acolo! — am încercat să zâmbesc.

Le-am lăsat la mama și am văzut în ochii ei o urmă de îngrijorare.

— Ce-ai pățit? — m-a întrebat ea încet.

— Nimic… doar că nu mai pot.

Am plecat fără să mă uit înapoi. Am urcat în trenul spre Constanța și am simțit pentru prima dată după mulți ani că respir. Pe drum, am privit marea din depărtare și mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit libertatea. Am ajuns la o pensiune micuță aproape de plajă și m-am prăbușit pe patul alb ca spuma mării. Am dormit douăsprezece ore fără întrerupere.

În zilele următoare, am mers pe faleză, am băut cafea singură la terasă și am scris în jurnalul meu vechi. Am plâns mult. Am râs puțin. Am simțit cum încet-încet mă regăsesc.

Vlad m-a sunat abia după două zile.

— Unde ești? Ce-i cu tine? Cum ai putut să pleci așa?

— Vlad… trebuia să fac asta pentru mine. Nu mai puteam.

— Și copiii? Și eu?

— Copiii sunt bine la mama. Tu… tu ai nevoie să vezi cum e fără mine.

A tăcut mult timp la telefon.

— Nu știu ce vrei de la mine…

— Să mă vezi! Să mă auzi! Să mă ajuți!

Am închis telefonul tremurând. În seara aceea am scris o scrisoare lungă către mine însămi: „Nu ești egoistă dacă ai grijă de tine. Nu ești o mamă rea dacă ai nevoie de o pauză.”

Mama m-a sunat și ea:

— Nu te judec, draga mea. Știu cum e… dar nu uita că familia are nevoie de tine.

— Dar eu? Eu de cine am nevoie?

A tăcut. Poate pentru prima dată a înțeles cât de greu mi-a fost.

După patru zile m-am întors acasă. Vlad era schimbat: obosit, cearcăne adânci sub ochi, casa vraiște.

— Mi-e dor de tine — a spus încet.

— Și mie mi-a fost dor… dar nu vreau să mai fiu invizibilă.

Am stat mult de vorbă în acea noapte. Despre noi, despre copii, despre ce înseamnă să fim o familie adevărată. Vlad a promis că va încerca să fie mai prezent. Nu știu dacă va reuși mereu, dar știu că eu nu voi mai accepta să fiu doar o umbră.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc cu sufletul strâns și nu spun nimic? Câte mame se pierd pe drum și nimeni nu le vede? Oare cât putem duce înainte să ne pierdem cu totul?