Dragoste în ciuda privirilor: Povestea mea cu Ilinca

— Nu poți fi serios, Vlad! Chiar vrei să-ți distrugi viața pentru… pentru ea?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile aburinde și mirosul de sarmale. Tata stătea la masă, cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-mă ca pe un străin. Mă simțeam prins între pereții casei copilăriei mele și privirile lor tăioase.
— Mamă, o iubesc pe Ilinca. Nu contează cum arată, contează cine este ea, am spus încercând să-mi țin vocea fermă, deși inima îmi bătea nebunește.

A urmat o tăcere grea. Fratele meu, Radu, a oftat și a dat ochii peste cap.
— Vlad, gândește-te puțin. Ce-or să zică oamenii? Prietenii tăi? Ai văzut cum se uită lumea la voi când mergeți pe stradă…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Da, văzusem. Priviri lungi, șoapte pe la colțuri, zâmbete ironice. Ilinca era o femeie plinuță, cu ochi calzi și râs molipsitor. Pentru mine era totul, dar pentru ceilalți era doar „fata aia grasă cu Vlad”.

Primul nostru Crăciun împreună a fost un test. Am invitat-o la masa de familie, sperând că ai mei vor vedea ce văd eu: bunătatea ei, umorul, felul în care știa să aline orice supărare. Dar mama a pus farfuria în fața ei cu un zâmbet fals și a întrebat-o dacă nu ține dietă. Tata a evitat să-i răspundă la întrebări, iar Radu a făcut glume proaste despre „porțiile duble”.

După masă, am găsit-o pe Ilinca în baie, plângând încet.
— Vlad, nu vreau să te trag după mine… Poate au dreptate. Poate meriți pe cineva mai bun.
M-am așezat lângă ea pe gresia rece și i-am luat mâna.
— Nu-i lăsa să-ți spună cine ești. Pentru mine ești perfectă.

Au urmat luni grele. Prietenii mei au început să mă evite. La birou, colegii făceau glume subtile despre „gusturile mele ciudate”. Când am anunțat că ne logodim, mama a izbucnit:
— Vlad, gândește-te la viitor! Cum o să fie copiii voștri? O să sufere și ei!

Am plecat din casa părinților mei cu inima frântă. Ilinca m-a ținut de mână tot drumul spre garsoniera noastră mică din Militari.
— Poate ar trebui să renunțăm la nuntă… Nu vreau să te pierd din cauza mea.
— Nu te pierd pe tine pentru nimeni, Ilinca.

Nunta noastră a fost modestă. Doar câțiva prieteni adevărați și sora Ilincăi, Maria. Mama nu a venit. Tata mi-a trimis un mesaj sec: „Sper să fii fericit.”

Dar ziua aceea a fost cea mai frumoasă din viața mea. Ilinca radia într-o rochie simplă, albă, iar când am dansat primul vals, am simțit că nimic altceva nu contează. Am plâns amândoi de fericire și de durere – pentru tot ce pierdusem și tot ce câștigasem.

Când s-a născut Ana-Maria, fetița noastră, am simțit că lumea se oprește în loc. Era micuță și perfect sănătoasă. Când am ținut-o prima dată în brațe, am știut că orice sacrificiu a meritat.

Dar prejudecățile nu au dispărut. La locul de joacă, alte mame o priveau pe Ilinca cu superioritate.
— Vai, dragă, tu chiar ai născut natural? Ce curaj!
Sau:
— Săraca fetiță… sper să nu moștenească silueta mamei.

Ilinca zâmbea amar și încerca să ignore. Dar acasă plângea uneori în baie, crezând că nu o aud.

Într-o seară, după ce Ana-Maria adormise, am găsit-o privind vechi poze cu noi doi.
— Vlad… crezi că Ana va suferi din cauza mea? Că va fi judecată pentru cum arăt eu?
Am strâns-o tare la piept.
— Ana va ști că e iubită. Și va ști că frumusețea nu e ce spun alții despre tine, ci ce simți tu despre tine.

Au trecut anii. Familia mea s-a apropiat încet-încet de noi. Mama a venit prima dată la ziua Anei și a plâns când fetița i-a spus „bunica”. Tata încă e distant, dar îl văd cum se topește când Ana îl ia de mână.

Dar lumea încă judecă. Încă aud șoapte când ieșim toți trei la plimbare prin parc sau la supermarket. Încerc să nu le dau atenție, dar uneori mă doare. Mă doare pentru Ilinca și pentru Ana.

M-am întrebat adesea: dacă aș fi cedat presiunii? Dacă aș fi ales „normalitatea” pe care o voiau ai mei? Dar apoi o văd pe Ilinca râzând cu Ana în brațe și știu că am ales dragostea adevărată.

Poate lumea nu se va schimba niciodată complet. Poate prejudecățile vor exista mereu. Dar mă întreb: cât timp vom lăsa vocile celorlalți să ne dicteze fericirea? Oare nu merităm cu toții să fim iubiți exact așa cum suntem?