Dragoste la apus de viață: Povestea mea după 60 de ani

— Nu pot să cred, mamă! La vârsta ta?! Ce-o să zică lumea? — vocea Martei răsuna în bucătăria mică, plină de aburul cafelei proaspete. Mâinile îmi tremurau ușor pe cana de porțelan, dar am încercat să-mi țin privirea dreaptă. Krzysztof, fiul meu, se uita la mine cu sprâncenele ridicate, ca și cum aștepta să recunosc că totul e o glumă proastă.

Aveam 63 de ani și pentru prima dată după mult timp simțeam că trăiesc. După moartea lui Ion, soțul meu, viața s-a golit brusc. El fusese stâlpul casei, omul care nu ridica niciodată vocea, dar care știa să mă liniștească doar cu o privire. Într-o dimineață de martie, inima lui a cedat. În câteva ore, lumea mea s-a prăbușit. Copiii au stat lângă mine câteva săptămâni, apoi au plecat fiecare la familia lui. Casa a devenit prea mare, prea tăcută. M-am obișnuit cu singurătatea ca și cu o haină veche: nu-mi plăcea, dar nu aveam alta.

Într-o zi, la coadă la farmacie, l-am întâlnit pe Victor. Avea ochii verzi și râdea din orice. A început să vorbească cu mine despre vreme, apoi despre medicamentele pentru tensiune. Am râs împreună de cât de bătrâni ne simțim uneori. Nu știu cum s-a întâmplat, dar am început să ne vedem tot mai des: la piață, la plimbare prin parc, la o cafea la cofetăria din colț. Victor era văduv de șapte ani și avea o fiică plecată în Italia. Ne-am povestit viețile ca doi copii care descoperă lumea.

Când le-am spus copiilor mei despre Victor, Marta a izbucnit prima: — Mamă, tu nu vezi că bărbații la vârsta asta caută doar companie? O să te folosească și o să te lase! Krzysztof a tăcut mult timp, apoi a spus doar: — Faci ce vrei, dar să nu vii la mine când o să suferi.

Prietenii mei din bloc au început să mă privească altfel. Doamna Lidia mi-a spus într-o zi pe scara blocului: — Să nu te faci de râs la vârsta asta! Ce-o să creadă lumea? Că ai înnebunit?

Dar eu nu mă simțeam nebună. Pentru prima dată după ani de zile mă trezeam dimineața cu inima ușoară. Victor mă suna în fiecare seară și-mi spunea „noapte bună”. Îmi aducea flori de câmp și mă făcea să râd până uitam de toate grijile.

Într-o duminică am decis să-l invit acasă la mine la masă. Am gătit sarmale și am pus fața de masă cea bună. Marta a venit pe neașteptate cu nepoata mea, Ilinca. Când l-a văzut pe Victor la masă, Marta a încremenit.

— Mamă, nu pot să cred! Chiar îl aduci aici? În casa lui tata?

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se strânge inima. — Marta, Ion nu mai e aici. Eu sunt vie. Am dreptul să fiu fericită.

Ilinca s-a apropiat timid de Victor și l-a întrebat: — Tu ești noul bunic?

Victor a zâmbit larg: — Dacă mă primești, aș fi onorat.

Marta a plecat trântind ușa. Seara m-a sunat și mi-a spus că nu mai vrea să audă de mine dacă „nu încetez cu prostiile astea”.

Au urmat zile grele. M-am întrebat dacă nu cumva au dreptate toți: copiii mei, vecinii, prietenii. Poate chiar eram ridicolă să cred că pot iubi din nou la vârsta asta. Dar când Victor m-a luat de mână în parc și mi-a spus: — Tu m-ai făcut să simt că viața nu s-a terminat încă — am știut că nu pot renunța.

Am început să ies mai des cu Victor: la teatru, la film, la plimbări lungi pe malul Dâmboviței. Oamenii ne priveau ciudat uneori, dar am învățat să nu le mai dau importanță. Prietena mea cea mai bună, Rodica, mi-a spus într-o zi: — Sincer, te admir! Eu n-aș avea curajul tău.

Dar relația cu copiii mei s-a răcit tot mai mult. De Crăciun am stat singură pentru prima dată; Marta a plecat cu familia soțului ei la munte, iar Krzysztof mi-a trimis doar un mesaj sec: „Sărbători fericite”. Am plâns toată noaptea. Victor a venit dimineața cu cozonac și mi-a spus: — Hai să facem noi Crăciunul nostru!

Am început să mă întreb dacă merită să pierd totul pentru o iubire târzie. Dar apoi mi-am dat seama că nu trăisem niciodată pentru mine. Mereu am fost soție, mamă, funcționară — niciodată doar Ana.

Într-o zi m-am întâlnit cu Marta la cafenea. Era obosită și nervoasă.

— Mamă, tu chiar nu vezi că ne faci de râs? Toată lumea vorbește!

— Marta, eu nu mai pot trăi după regulile altora. Am fost mereu ce-au vrut alții. Acum vreau să fiu fericită.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate că ai dreptate… Dar mi-e greu să te văd altfel decât mama care stătea acasă și făcea sarmale.

Am zâmbit trist:

— Și eu am crezut mult timp că asta sunt… Dar vreau să descopăr cine sunt cu adevărat.

Astăzi stau pe balcon cu Victor și bem cafeaua împreună. Încercăm să construim o viață nouă din bucățile rămase după atâtea pierderi și regrete. Copiii mei încă nu mă înțeleg pe deplin, dar sper că într-o zi vor vedea că fericirea nu are vârstă.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Câți avem curajul să ne alegem fericirea când toți ceilalți cred că e prea târziu?