Dragoste oarbă și apartamentul din Militari

— Nu-mi place de el, Maria! Nu-mi place deloc! Mi-a spus mama, privindu-mă cu ochii ei cenușii, plini de griji, în timp ce îmi turna ceaiul în bucătăria mică din Militari. Era o după-amiază ploioasă de martie, iar eu abia așteptam să-i povestesc despre Radu, băiatul pe care îl întâlnisem la cafeneaua de lângă metrou. Dar mama, ca de obicei, nu vedea decât umbre acolo unde eu vedeam lumină.

— Mamă, exagerezi! Radu e altfel. Nu e ca băieții aceia pe care mi-i tot prezinți tu la mesele de duminică. El mă ascultă, râde la glumele mele, mă face să mă simt frumoasă… pentru prima dată în viața mea!

Mama a oftat adânc și a lăsat cana jos cu un zgomot surd.

— Nu vreau să te văd suferind, Zoia. Nu vreau să te văd folosită. Ai grijă la cine deschizi ușa apartamentului tău!

Am dat ochii peste cap și am ieșit din bucătărie, trântind ușa după mine. De ce nu putea să fie fericită pentru mine? De ce trebuia mereu să găsească ceva suspect la fiecare băiat care mă privea?

L-am cunoscut pe Radu într-o zi când ploua torențial. Eram udă leoarcă și încercam să-mi usuc părul cu șervețele la masa din colț. El s-a apropiat cu un zâmbet larg și mi-a oferit batista lui. Am râs amândoi de stângăcia momentului și am vorbit ore în șir despre filme, muzică și visele noastre. Pentru prima dată, cineva părea interesat de ceea ce aveam eu de spus, nu doar de cum arătam sau de ce job am.

După câteva întâlniri, l-am invitat la mine acasă. Apartamentul era moștenirea mea de la bunica — două camere modeste, dar luminoase, cu mobilă veche și covoare persane. Radu a privit totul cu un interes ciudat.

— Frumos loc… Ești norocoasă că ai așa ceva în București! a zis el, atingând ușa dormitorului cu o mână absentă.

Am simțit un fior rece pe șira spinării, dar l-am ignorat. Era normal să fie impresionat, nu?

Seara aceea a fost începutul unei relații intense. Radu venea tot mai des la mine, aducea flori ieftine și vorbe dulci. Îmi spunea că mă iubește, că vrea să ne mutăm împreună, că visează la o familie cu mine. Eu pluteam. Mama însă devenea tot mai distantă.

— Nu-l lăsa să se mute la tine! m-a avertizat ea într-o seară când am trecut pe la ea să-i duc niște medicamente.

— Mamă, nu mai sunt copil! Știu ce fac!

— Nu știi! Tu vezi doar ce vrei să vezi! El nu te iubește pe tine, ci ceea ce ai!

Am plecat furioasă. Cum putea să spună asta? Radu era tot ce-mi dorisem vreodată: atenție, afecțiune, promisiuni de viitor.

Au trecut luni. Radu s-a mutat la mine „temporar”, cum spunea el. Își adusese hainele, laptopul și chiar și bicicleta. Începea să-și bage nasul în facturi, să comenteze despre cheltuieli, să întrebe cât valorează apartamentul.

— Ai putea să-l vinzi și să ne luăm ceva mai mare… sau poate să-l închiriezi și să plecăm din țară! mi-a spus într-o seară.

Am râs nervos.

— Glumești? Aici e casa mea!

— A noastră… dacă tot suntem împreună! a insistat el.

Începusem să simt că ceva nu e în regulă. Prietenele mele îmi spuneau că îl văd des prin oraș cu alți băieți, că pare mereu grăbit când nu sunt eu prin preajmă. Dar eu refuzam să cred. Îmi repetam că e doar gelozie sau invidie.

Într-o zi am venit acasă mai devreme și l-am găsit răscolind sertarele din dormitor.

— Ce faci acolo? am întrebat speriată.

A tresărit și a zâmbit forțat.

— Cautam încărcătorul meu… cred că l-am uitat aici.

Nu l-am crezut. În noaptea aceea am plâns în baie, încercând să-mi dau seama unde greșisem. Mama avea dreptate? Oare chiar eram atât de oarbă?

A doua zi am găsit curajul să-i spun mamei totul. A venit imediat la mine și m-a strâns în brațe.

— Te iubesc, Zoia! Niciodată să nu-ți fie rușine să ceri ajutorul!

Cu sprijinul ei am reușit să-l dau afară pe Radu. A urlat, m-a acuzat că sunt paranoică, că nu-l meritam oricum. Dar eu eram deja prea obosită ca să mai sufăr.

Au trecut luni de atunci. Încă mă doare trădarea lui și încă mă mustră conștiința pentru că nu mi-am ascultat mama mai devreme. Dar am învățat ceva: dragostea nu trebuie să ne orbească până la autodistrugere.

Mă uit acum la apartamentul meu gol și mă întreb: oare câți dintre noi confundăm iubirea cu nevoia disperată de a fi văzuți? Oare cât de mult trebuie să suferim până învățăm să ne ascultăm instinctul — sau măcar pe cei care ne iubesc cu adevărat?