Dragoste târzie: Povestea unei mame la 68 de ani

— Nu poți fi serioasă, mamă! La vârsta asta? Ce-o să spună lumea? — vocea fiicei mele vitrege, Irina, răsuna ca un ecou dureros în bucătăria mică, plină de aburii ciorbei pe care o uitasem pe foc. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea printre florile de mușcată de la geam. Aveam 68 de ani și tocmai îi anunțasem pe ai mei că voi deveni mamă.

Nu știu dacă a fost curaj sau nebunie. Poate doar disperarea de a nu-mi lăsa sufletul să moară fără să simt vreodată cum e să strângi la piept un copil al tău. Toată viața am trăit cu dorința asta, ascunsă ca o rană sub piele. Am crescut-o pe Irina ca pe fiica mea, după ce l-am pierdut pe soțul meu, Dorel, dar mereu am simțit că lipsește ceva. Când medicii mi-au spus, la 40 de ani, că nu voi putea avea copii, am plâns zile întregi. Mama mea, bătrâna Anica, mi-a spus atunci: „Lasă, fată, nu toți suntem făcuți să fim mame.” Dar eu nu am putut accepta niciodată asta.

Anii au trecut, Irina a crescut și s-a mutat la București. Eu am rămas singură în casa bătrânească din Bacău, cu amintirile și cu florile mele. Viața părea că s-a împăcat cu mine, dar eu nu mă împăcasem cu ea. Într-o zi, la piață, am întâlnit-o pe doamna Stela, o vecină care mi-a povestit despre o clinică din Iași unde se făceau minuni pentru femeile care nu puteau avea copii. Am râs atunci, dar sămânța speranței a încolțit în mine.

Am început să citesc, să mă interesez, să visez din nou. Când am aflat că există posibilitatea fertilizării in vitro cu ovocite donate, inima mi-a bătut ca la 20 de ani. Am strâns bani din pensie, am vândut câteva bijuterii vechi și am plecat la Iași. Doctorul Popescu m-a privit lung când i-am spus vârsta mea.

— Doamnă Viorica, e riscant. Nu vă gândiți că poate…

— Domnule doctor, dacă nu încerc acum, n-o să mai am niciodată șansa asta. Vreau să încerc. Vreau să fiu mamă.

A fost greu. Injecții, analize peste analize, drumuri obositoare cu trenul și priviri ciudate din partea asistentelor. Dar nu m-am lăsat. Într-o zi friguroasă de februarie, am primit vestea: eram însărcinată.

Bucuria mi-a fost umbrită de reacția familiei. Irina a venit special de la București să mă certe.

— Ești egoistă! Cum poți să aduci un copil pe lume când tu abia te mai poți ține pe picioare? Cine o să-l crească dacă ți se întâmplă ceva?

— O să-l cresc eu! — am răspuns printre lacrimi. — O să-i dau toată dragostea pe care n-am avut cui s-o dau atâția ani!

Vecinii au început să șușotească. „S-a smintit Viorica”, „La vârsta ei…”, „Ce rușine!” Mergeam la biserică și simțeam cum privirile mă ard pe spate. Preotul m-a chemat la spovedanie și m-a întrebat dacă nu cumva păcătuiesc împotriva firii.

— Părinte, Dumnezeu mi-a dat această șansă. N-o să-mi cer iertare pentru că iubesc.

Sarcina a fost grea. Am stat mai mult prin spitale decât acasă. Am avut nopți în care mă rugam să nu mor înainte să-mi țin copilul în brațe. Dar fiecare bătăiță a inimii lui la ecograf era o promisiune că nu lupt degeaba.

Când l-am născut pe Radu, la începutul lui octombrie, am plâns ca niciodată în viața mea. Era micuț și firav, dar sănătos. M-am uitat în ochii lui și am știut că tot chinul a meritat.

Irina a venit la spital cu un buchet de crizanteme albe.

— Nu te pot ierta încă… dar vreau să-l cunosc pe fratele meu.

Am plâns împreună, pentru prima dată după mulți ani. Poate că nu va fi ușor nici de acum înainte. Sunt zile când mă doare fiecare os și mă întreb dacă voi apuca să-l văd mergând la școală. Dar Radu râde și mă strigă „mama”, iar lumea întreagă dispare.

Oamenii încă vorbesc. Unii mă judecă, alții mă compătimesc. Dar eu știu că dragostea nu are vârstă și că fiecare clipă cu fiul meu e un dar.

Mă uit la el cum doarme și mă întreb: oare cât de departe poate merge speranța unei mame? Și cine are dreptul să spună când e prea târziu pentru fericire?