Dragostea nu are măsură: Povestea mea cu Ilinca

— Nu poți fi serios, Vlad! Cum să te afișezi cu ea? Ai văzut cum arată? — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Tata tăcea, cu ochii în farfurie, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul.

— Mamă, o iubesc. Ilinca e tot ce mi-am dorit vreodată la o femeie. Nu contează că nu încape în tiparele voastre! — am izbucnit, simțind cum mi se rupe ceva în suflet.

Așa a început totul. Aveam 27 de ani, lucram ca programator într-o firmă mică din București și, după ani de relații eșuate și încercări de a mă potrivi în așteptările altora, am cunoscut-o pe Ilinca la un curs de fotografie. Era veselă, inteligentă, cu un râs molipsitor și o sinceritate care te dezarma. Da, era plinuță — ba chiar mult peste ce ar fi numit mama „acceptabil”. Dar pentru mine era perfectă.

Primele luni au fost ca un vis. Ne plimbam prin Herăstrău, râdeam la filme proaste și ne făceam planuri pentru viitor. Dar visul s-a spart când am decis să o prezint părinților. Mama a privit-o de sus până jos, cu o sprânceană ridicată și un zâmbet fals. Tata a încercat să fie politicos, dar tăcerea lui spunea totul.

— Vlad, gândește-te bine. O să-ți fie greu cu ea. O să râdă lumea de tine! — mi-a spus mama într-o seară, când Ilinca plecase.

— Să râdă! Nu trăiesc pentru gura lumii! — i-am răspuns, dar vocea îmi tremura.

Prietenii mei nu au fost mai buni. Radu, colegul meu din liceu, mi-a trimis un meme cu „cupluri nepotrivite” și poza noastră editată. Am râs fals, dar m-a durut mai tare decât orice glumă proastă.

Ilinca simțea totul. Încerca să fie puternică, dar uneori o găseam plângând în baie.

— Poate ar trebui să te lași de mine… — mi-a spus într-o noapte, cu ochii roșii.

— Niciodată! — am strâns-o în brațe. — Nu-mi pasă ce zic alții. Eu te vreau pe tine.

Am decis să ne mutăm împreună într-o garsonieră din Militari. Acolo am simțit pentru prima dată că suntem o familie adevărată. Ne făceam cumpărăturile la Mega, găteam împreună și ne certam pe telecomandă. Dar liniștea nu a durat mult.

Când am anunțat că vrem să ne căsătorim, mama aproape că a leșinat.

— Vlad, gândește-te la viitor! O să ai copii grași! O să sufere și ei! — țipa ea la telefon.

— Mamă, nu pot să-mi trăiesc viața după fricile tale! — i-am răspuns și am închis.

Nunta a fost mică. Doar câțiva prieteni adevărați și rudele care au acceptat să vină fără să comenteze. Mama nu a venit. Tata mi-a trimis un mesaj sec: „Sper să fii fericit.”

Dar eu eram fericit. Ilinca strălucea într-o rochie simplă, cu flori mov prinse în păr. Am dansat pe „Perfect” de Smiley și am plâns amândoi. Pentru prima dată nu mi-a păsat de nimeni altcineva.

După nuntă au urmat alte provocări. La fiecare ieșire în oraș simțeam privirile celor din jur. Odată, la coadă la farmacie, două femei au șoptit destul de tare:

— Uite-l pe ăsta… Ce-o fi văzut la ea?

Ilinca s-a făcut mică lângă mine. Am ieșit fără să mai cumpărăm nimic.

Când a rămas însărcinată, bucuria noastră a fost umbrită de griji. Medicul i-a spus direct:

— Trebuie să aveți grijă, doamnă. Greutatea poate complica sarcina.

Am mers la fiecare control cu inima cât un purice. Am citit tot ce se putea despre riscuri și alimentație sănătoasă. Ilinca a fost curajoasă — a ținut regim, a mers la plimbări zilnice prin parc și s-a luptat cu propriile temeri.

Când s-a născut Mara, am plâns ca un copil. Era perfect sănătoasă, cu ochi mari ca ai mamei ei și gropițe în obraji când zâmbea. Pentru prima dată mama a venit să ne vadă.

— E frumoasă… — a șoptit ea privind-o pe Mara. Apoi s-a uitat la Ilinca și i-a spus: — Îmi pare rău… Am greșit mult.

Au trecut trei ani de atunci. Suntem încă împreună, mai uniți ca niciodată. Mara aleargă prin casă și râde cu poftă, iar Ilinca e cea mai bună mamă din lume. Poveștile despre „gura lumii” au devenit doar zgomot de fundal.

Uneori mă întreb: dacă nu aveam curajul să iubesc dincolo de aparențe, ce viață tristă aș fi avut? Oare câți dintre noi renunță la fericire doar pentru că le e teamă de judecata celorlalți? Voi ce ați face dacă dragostea voastră ar fi pusă la încercare de prejudecățile celor din jur?