Dreptatea nu are vârstă: Povestea mea cu poliția și lupta pentru adevăr

— Nu aveți voie să-mi cereți buletinul fără motiv! am spus, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă, în mijlocul pieței din Pitești. Oamenii se uitau la mine ca la un nebun. Eram doar un puști de 17 ani, cu ghiozdanul în spate și o carte de drepturi cetățenești în buzunar. Domnul agent Popescu, cu mustața lui groasă și privirea tăioasă, s-a oprit pentru o clipă. Lângă el, colega lui, doamna Ionescu, părea că vrea să spună ceva, dar s-a răzgândit.

— Băiete, nu mă înveți tu pe mine legea! a răbufnit Popescu. Dar eu nu m-am clintit. Îmi simțeam inima bătând în piept ca un ciocan, dar știam că am dreptate. În minte îmi răsunau vorbele tatălui meu: „În țara asta, dacă nu-ți cunoști drepturile, ești pierdut.”

Totul a început cu două zile înainte, când am văzut-o pe Kaylee — colega mea de la liceu — târâtă de doi polițiști pe scările secției. Plângea și încerca să le explice că nu făcuse nimic greșit. O acuzaseră că furase dintr-un magazin, dar eu știam că era imposibil. Kaylee era genul de fată care își împărțea sandvișul cu oricine avea nevoie. Am încercat să intervin atunci, dar m-au împins la o parte.

Acasă, mama m-a certat că mă bag unde nu-mi fierbe oala. — Vlad, tu nu vezi că te pui cu oamenii greșiți? Nu vreau să te văd la știri! Tata însă mi-a dat dreptate, deși cu jumătate de gură: — Dacă toți am tăcea, n-ar mai exista dreptate.

A doua zi, la școală, Kaylee nu a venit. Colegii șușoteau pe la colțuri. Unii râdeau de ea, alții o compătimeau. Eu am simțit o furie mocnită crescând în mine. Nu era corect! Am decis să mă documentez. Am citit tot ce am găsit despre drepturile cetățenilor și abuzurile poliției în România. Am găsit inclusiv articole despre cazuri similare și am început să-mi notez ce aș putea face.

Când m-am întâlnit din nou cu Popescu și Ionescu în piață, mi-am făcut curaj să-i confrunt. — Care este motivul legitim pentru care îmi cereți actele? am întrebat politicos, dar ferm. Popescu a început să ridice tonul:

— Ești suspect pentru că te-ai uitat urât la noi!

— Nu există așa ceva în lege! i-am răspuns imediat. Oamenii din jur au început să se oprească și să asculte. Un bătrân a murmurat: „Lasă-l dom’le în pace!”

Doamna Ionescu s-a apropiat de mine și mi-a șoptit: — Vlad, ai grijă ce faci… Nu toți polițiștii sunt răi, dar nici sistemul nu e corect.

Am plecat acasă tremurând de nervi și frică. Mama m-a văzut palid și a început iar:

— Ți-am spus să nu te pui cu ei! Dacă pățești ceva? Cine te apără?

— Dar dacă nimeni nu spune nimic? Dacă toți ne temem? am izbucnit eu.

Tata m-a bătut pe umăr: — Ești mai curajos decât am fost eu vreodată.

Seara aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la Kaylee și la toți cei care au fost tratați nedrept doar pentru că erau tineri sau pentru că nu aveau pe nimeni să-i apere. A doua zi am mers la liceu hotărât să fac ceva. Am vorbit cu diriginta, doamna Vasilescu, care m-a ascultat cu atenție.

— Vlad, ești sigur că vrei să te implici? Sunt riscuri…

— Da, doamnă! Dacă nu facem nimic acum, când vom avea curaj?

Am organizat o mică adunare cu colegii mei și le-am povestit tot ce știam despre drepturile noastre. Unii au râs de mine, alții au început să pună întrebări serioase. Am simțit că nu sunt singur.

Câteva zile mai târziu, Kaylee s-a întors la școală. Avea ochii roșii și părea mai mică decât o știam eu. M-am dus la ea:

— Kaylee, știu că nu ai făcut nimic rău. Vrei să mergem împreună la consilierul școlar? Putem face o plângere.

A ezitat o clipă, apoi a dat din cap afirmativ.

Împreună cu consilierul școlar și cu sprijinul câtorva profesori curajoși, am depus o plângere oficială împotriva celor doi polițiști. A urmat o anchetă internă care a durat luni de zile. În tot acest timp am simțit presiunea comunității: unii părinți mă priveau ca pe un agitator, alții mă felicitau pe ascuns.

Într-o seară, tata a venit acasă cu ochii plini de lacrimi:

— Sunt mândru de tine, Vlad! Poate că lumea asta are nevoie de mai mulți ca tine.

Ancheta s-a finalizat cu sancționarea celor doi polițiști pentru comportament abuziv. Nu a fost o victorie totală — sistemul e departe de a fi perfect — dar pentru prima dată am simțit că vocea mea contează.

Acum mă întreb: câți dintre noi avem curajul să ne apărăm drepturile? Și dacă nu noi, atunci cine?