Dreptul de a fi obosit: O seară care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, Camelia! Nu mai pot! am izbucnit, trântind ușa bucătăriei după mine. Mirosea a ciorbă de perișoare și a pâine proaspătă, dar mirosurile astea nu mai aveau nicio putere să-mi aline sufletul. Mâinile îmi tremurau, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi pe care le-am înghițit cu greu. Camelia s-a întors spre mine, cu fața ei obosită, dar încăpățânată, și mi-a aruncat o privire tăioasă.

— Ce-ai pățit iar? De ce vii acasă mereu cu fața asta? Copiii te simt, știi? Nu poți să te porți așa!

Vocea ei era ca o lamă subțire care mă tăia pe dinăuntru. Am vrut să-i spun că nu mai pot, că munca la șantierul naval din Constanța mă stoarce de vlagă, că șeful urlă la mine pentru orice fleac, că palmele mi-s crăpate și spatele mă doare de parcă aș avea 60 de ani, nu 38. Dar n-am spus nimic. Am tras aer în piept și am încercat să-mi stăpânesc furia.

— Nu e vorba de copii, Camelia. E vorba de mine. Sunt obosit. Atât de obosit că simt că nu mai sunt om.

Ea a oftat și a început să strângă masa, trântind farfuriile în chiuvetă.

— Toți suntem obosiți, Mihai! Crezi că mie îmi e ușor? Crezi că nu mi-ar plăcea să mă întind și să uit de toate?

Copiii, Ana și Vlad, stăteau la masa din sufragerie cu temele în față. Ana mă privea cu ochii mari, speriați. Vlad își mușca buza și se prefăcea că scrie ceva în caiet. M-am simțit vinovat. Nu voiam să-i sperii. Dar nici nu mai puteam să mă prefac.

Am ieșit pe balcon și am tras aerul rece în piept. De jos, din curte, se auzeau voci: vecinul Ilie își certa băiatul că nu a dus gunoiul. M-am gândit la tata, cum urla la mine când eram mic dacă nu făceam ce trebuia. „Bărbații nu plâng! Bărbații muncesc!” — cuvintele lui încă răsunau în mintea mea.

Telefonul mi-a vibrat în buzunar. Era mama.

— Mihai, ai uitat să treci pe la mine să-mi aduci medicamentele! Ce faci? Nu-ți pasă?

Mi-am cerut scuze printre dinți și am promis că merg dimineață. Am închis ochii și am simțit cum toată lumea trage de mine: soția, copiii, mama, șeful… Nimeni nu mă întreabă dacă pot sau dacă vreau.

Când am intrat înapoi în casă, Camelia mă aștepta cu brațele încrucișate.

— Nu poți să fugi mereu pe balcon când ai o problemă! Trebuie să vorbim!

— Ce să vorbim? Că nu mai pot? Că simt că mă sufoc?

— Mihai, ai familie! Trebuie să fii tare!

— Dar dacă nu mai pot? Dacă pur și simplu nu mai pot?

A izbucnit în plâns. N-o văzusem niciodată așa. S-a prăbușit pe scaun și a început să-și frângă mâinile.

— Și eu sunt obosită! Și eu simt că mă sufoc! Dar trebuie să mergem înainte!

Am rămas amândoi tăcuți câteva minute. Copiii au venit lângă noi, fără să spună nimic. Ana m-a luat de mână.

— Tati, tu ești eroul meu…

M-am uitat la ea și m-am simțit mai mic decât un fir de praf. Ce fel de erou eram eu? Un bărbat care abia se ține pe picioare?

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am gândit la toate momentele în care am pus nevoile celorlalți înaintea mea. La toate zilele când am muncit până la epuizare doar ca să nu le lipsească nimic celor dragi. La toate serile când am tăcut ca să nu-i supăr pe ceilalți.

Dimineața, când am ieșit din casă să merg la mama cu medicamentele, l-am întâlnit pe vecinul Ilie.

— Ce-ai pățit, Mihai? Pari tras la față…

— Sunt doar obosit, Ilie…

A dat din cap cu înțelegere.

— Știi ce zicea tata? „Oboseala e semnul că trăiești.” Dar eu zic altceva: dacă nu ai grijă de tine, nu mai poți avea grijă nici de ai tăi.

Cuvintele lui m-au urmărit toată ziua. La șantier, când șeful a început iar să țipe la mine că nu mișc destul de repede, am simțit că explodez.

— Domnu’ Ghiță, am nevoie de o zi liberă! Nu mai pot!

S-a uitat la mine ca la un nebun.

— Vrei zi liberă? Să vezi câți vor jobul tău!

Dar n-am mai zis nimic. Am plecat capul și am tras mai tare de mine. Seara am ajuns acasă și i-am spus Cameliei:

— Trebuie să schimbăm ceva. Nu putem trăi așa…

Am stat până târziu de vorbă. Am plâns amândoi. Am făcut un plan: o zi pe lună doar pentru noi doi, fără copii, fără părinți, fără nimeni altcineva. O zi în care să fim doar oameni, nu părinți sau copii sau angajați sau eroi.

Nu știu dacă va fi suficient. Dar știu că trebuie să încercăm.

Uneori mă întreb: oare avem voie să fim obosiți? Oare ne putem permite să fim slabi măcar o dată? Sau trebuie mereu să fim stânci pentru ceilalți?