Drumul fără întoarcere: Cum am rupt lanțurile așteptărilor

— Tu chiar nu te gândești la nimeni altcineva decât la tine? a tunat vocea mamei, răsunând în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. M-am oprit din împachetat, cu mâinile tremurânde pe fermoarul genții. Tata, așezat la masă, își frământa palmele, evitând să mă privească. Fratele meu, Vlad, s-a uitat la mine cu o privire de parcă tocmai anunțasem că plec pe front, nu într-o excursie de câteva zile la Brașov.

— Nu e vorba că nu mă gândesc la voi, am încercat să spun, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Ani de zile am pus pe primul loc nevoile voastre, am renunțat la ieșiri, la vacanțe, la orice vis care nu era al nostru, ci doar al meu. Am plătit ratele la facultate, am avut grijă de bunica până la ultima ei suflare, am stat nopți întregi lângă Vlad când avea febră și tu, mamă, nu puteai să te ridici din pat.

— Și acum, când în sfârșit e liniște, tu vrei să pleci? a continuat mama, cu ochii umezi. Ce-o să zică lumea? Ce-o să spună vecina Stela, că-ți lași familia de izbeliște?

Am simțit cum mă sufoc. M-am uitat pe geam, la blocurile cenușii, la copiii care se jucau printre mașini, la bătrânii care își plimbau câinii. Toți păreau să-și știe locul, să accepte rutina, să nu viseze la altceva. Dar eu? Eu nu mai puteam. Simțeam că dacă nu plec acum, nu voi mai avea niciodată curajul să o fac.

— Nu plec pentru totdeauna, am spus încet. E doar o săptămână. Am nevoie de asta. Pentru mine.

Vlad a râs scurt, ironic:

— Pentru tine? Tu nici nu știi ce înseamnă să trăiești pentru tine. Mereu ai fost sclava tuturor.

M-am uitat la el, la ochii lui obosiți de adolescent care nu înțelege încă povara compromisului. Poate că avea dreptate. Poate că nu știam. Dar voiam să aflu.

Am ieșit din casă cu inima cât un purice, cu pași mici, ca și cum fiecare metru mă depărta de tot ce am fost și mă apropia de cine aș putea fi. În tren, am plâns în tăcere, cu fruntea lipită de geam, privindu-mi reflexia: o femeie de 32 de ani, cu părul prins neglijent, cu cearcăne adânci și o valiză veche, dar cu o scânteie nouă în privire.

La Brașov, orașul mi s-a părut altfel decât în excursiile din copilărie. Am mers pe străzi fără țintă, am urcat pe Tâmpa, am băut cafea singură într-o cafenea mică, ascultând conversațiile altora. Pentru prima dată, nu trebuia să răspund la nimeni, nu trebuia să gătesc, să spăl, să alin, să explic. Eram doar eu cu gândurile mele.

În a treia zi, m-a sunat mama:

— Nu ți-e rușine? Vlad nu găsește nimic prin casă, tata a uitat să plătească factura la gaze, eu nu pot dormi de griji. Ce fel de fată ești?

Am închis ochii și am inspirat adânc. Am vrut să-i spun că nu sunt menajera lor, că nu sunt responsabilă pentru fericirea nimănui, dar nu am avut curaj. Am tăcut. Am lăsat liniștea să vorbească pentru mine.

Seara, în cameră, am scris în jurnal: „Oare chiar sunt egoistă? Sau e doar frica lor de schimbare?”

A doua zi, la micul dejun, am întâlnit-o pe Irina, o femeie de vârsta mamei mele, care călătorea singură prin țară. Am povestit ore întregi despre vieți paralele, despre sacrificii și regrete. Mi-a spus:

— Dacă nu ai grijă de tine, nimeni nu o va face. Și când vei fi prea obosită să mai dai, tot tu vei fi de vină că nu mai poți.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte ca un ecou. Seara, am sunat acasă. Tata mi-a răspuns, cu voce moale:

— Mamă-ta e supărată, dar o să-i treacă. Să ai grijă de tine. Și să te întorci când simți tu că ești gata.

Pentru prima dată, am simțit că cineva mă înțelege. Că nu e greșit să vreau mai mult de la viață decât să fiu „fata bună” care rezolvă totul.

Când m-am întors acasă, atmosfera era rece. Mama nu mi-a vorbit două zile. Vlad a făcut glume acide la masă. Dar tata mi-a zâmbit complice și mi-a pus o cană de ceai în față.

— Ai văzut munții? m-a întrebat.

— Da. Și m-am văzut și pe mine, i-am răspuns.

Nu știu dacă familia mea va înțelege vreodată de ce am avut nevoie să plec. Poate că nu e vorba de egoism, ci de supraviețuire. Poate că fiecare dintre noi ar trebui să-și permită măcar o dată să fie important pentru sine.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin, doar ca să nu supărăm pe nimeni? Și cât timp putem merge așa, fără să ne pierdem de tot?