Drumul meu printre umbrele familiei: „Nu am forțat-o să se mărite sau să devină mamă, dar trebuie să-și găsească singură calea”

— Mara, te rog, ascultă-mă măcar acum! vocea mea răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul uitat pe aragaz. Mara stă în picioare, cu mâinile încrucișate la piept, privindu-mă cu ochii aceia mari, încăpățânați, pe care i-a moștenit de la mine. Are doar 19 ani. Prea tânără, prea grăbită.

— Mamă, nu vreau să mai aud! Nu mă înțelegi niciodată! strigă ea, iar vocea îi tremură între revoltă și lacrimi.

Îmi amintesc perfect ziua în care am aflat că sunt însărcinată cu ea. Aveam 20 de ani și lumea mea s-a prăbușit sub greutatea privirilor mamei mele și a vorbelor tatei: „Așa ai ajuns? Să ne faci de rușine?” Am jurat atunci că nu o să-mi oblig niciodată copilul să trăiască după regulile altora. Dar iată-mă acum, repetând aceleași greșeli.

— Mara, nu vreau să-ți controlez viața. Dar de ce atâta grabă? De ce vrei să te măriți cu Vlad acum? Abia ați terminat liceul…

Ea oftează și-și dă ochii peste cap.

— Pentru că îl iubesc! Pentru că vreau să fiu liberă! Tu nu ai fost niciodată liberă, mamă. Mereu ai făcut ce au vrut alții.

Cuvintele ei mă dor mai tare decât orice palmă. Poate are dreptate. Poate că am trăit mereu cu frica de gura lumii, cu teama de a nu greși. Dar știu cât de greu e să crești un copil când ești doar un copil.

Mara își ia geaca și se îndreaptă spre ușă.

— Merg la Vlad. Nu mă aștepta.

Rămân singură în bucătărie, cu ceaiul rece și gândurile care mă apasă ca niște pietre pe piept. Oare unde am greșit? Am încercat să-i dau libertate, dar poate că am fost prea permisivă. Sau poate că nu am știut să-i arăt cât de mult o iubesc.

A doua zi dimineață, primesc un mesaj de la sora mea, Ioana: „Ai auzit? Mara și Vlad vor să se mute împreună. Ce faci?”

Nu știu ce să fac. Îmi vine să alerg după ea, să o trag înapoi acasă, să-i spun că lumea e plină de capcane și dezamăgiri. Dar știu că nu pot trăi în locul ei.

Seara, mă sună Vlad:

— Doamnă Ana, știu că vă e greu să acceptați, dar eu chiar o iubesc pe Mara. Nu vrem să vă supărăm.

Îl ascult și simt cum mi se rupe sufletul. Vlad e un băiat bun, dar la fel de tânăr și nepregătit ca Mara. Nici el nu are un loc de muncă stabil; părinții lui abia se descurcă cu banii. Știu ce urmează: certuri, lipsuri, poate chiar regrete.

În zilele următoare, Mara vine acasă doar ca să-și ia câteva haine. Nu mă privește în ochi.

— Ai grijă de tine, îi spun încet.

— O să fiu bine, răspunde ea fără convingere.

Casa devine brusc prea mare și prea goală. Mă uit la pozele cu ea mică: prima zi de școală, serbarea de la grădiniță, excursia la mare. Unde s-a dus timpul? Când a crescut atât de repede?

Într-o seară plouată, vine acasă plângând. Are ochii umflați și mâinile reci.

— Mamă… pot să stau la tine?

O iau în brațe fără să întreb nimic. Simt cum tremură toată.

— Ce s-a întâmplat?

— Ne-am certat… Vlad vrea un copil acum. Eu nu sunt pregătită. Dar el zice că dacă mă iubesc cu adevărat trebuie să facem asta împreună… Eu nu știu ce vreau!

Îi mângâi părul și încerc să-mi stăpânesc lacrimile.

— Mara, nu trebuie să faci nimic din ce nu simți că ești pregătită. Nici pentru Vlad, nici pentru mine, nici pentru nimeni altcineva.

Se uită la mine ca și cum m-ar vedea pentru prima dată.

— Tu ai vrut copil când m-ai avut?

Înghit în sec.

— Nu eram pregătită… dar te-am iubit din prima clipă. Și am încercat să fiu cea mai bună mamă pentru tine.

Mara oftează adânc.

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu greșesc ca tine.

O strâng mai tare la piept.

— Toți greșim, Mara. Important e să înveți din greșeli și să nu te pierzi pe tine însăți.

În zilele următoare stăm mult de vorbă. Îi povestesc despre visele mele neîmplinite, despre compromisurile făcute din frică sau din dragoste. Despre cum m-am simțit singură când toți mă judecau pentru alegerile mele.

— Oamenii vorbesc oricum, îi spun într-o seară. Important e tu cu ce rămâi la finalul zilei: cu regrete sau cu liniște sufletească?

Mara începe să zâmbească din nou. Își caută un job part-time și decide să mai aștepte cu mutatul la Vlad. Relația lor trece prin încercări; uneori se ceartă, alteori se împacă. Dar simt că începe să-și găsească drumul ei.

Într-o duminică dimineață, bem cafeaua împreună pe balcon.

— Mamă… îți mulțumesc că nu m-ai forțat niciodată să fac ceva ce nu vreau.

Zâmbesc cu lacrimi în ochi.

— Nici eu n-am știut mereu ce e mai bine pentru tine. Dar am încercat…

Mara mă privește lung.

— Crezi că o să fiu vreodată pregătită pentru tot ce urmează?

Îi strâng mâna și mă gândesc la toate mamele care își văd copiii plecând prea devreme sau rămânând prea mult sub aripa lor.

Oare există vreun răspuns corect? Sau doar iubirea și răbdarea ne pot ajuta să trecem peste toate?