Dulceața care doare: Povestea unei mame între recunoștință și dezamăgire

— Mamă, iar ai adus dulceață? Nu știu unde să o mai pun, a zis Irina, nora mea, cu un zâmbet strâns, în timp ce așeza borcanul pe raftul cel mai de sus din cămară. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când îi aduceam dulceață făcută cu mâinile mele, din zmeura și căpșunile culese din grădina mea. Dar de fiecare dată, reacția ei era aceeași: politețe, dar fără bucurie sinceră.

Mă numesc Maria și am 62 de ani. După ce soțul meu, Ion, a plecat cu alta acum șapte ani, am rămas singură într-o casă prea mare și prea tăcută. Grădina a devenit refugiul meu. Acolo, printre tufele de coacăze și rândurile de roșii, simt că încă pot crea ceva frumos. În fiecare vară, pun la fiert zeci de borcane cu dulceață, gem și compot. Le fac cu drag pentru copiii mei – Vlad, Radu și Mihai – și pentru familiile lor. Dar cel mai des ajung la Vlad și Irina, pentru că ei stau cel mai aproape.

— Mamă, e foarte bună dulceața ta! a spus Vlad într-o zi, luând o linguriță din borcanul abia desfăcut. Dar nu știu dacă mai avem loc… Irina a făcut ochii mari spre el, iar el a tăcut brusc. Am simțit că nu sunt dorită.

Într-o sâmbătă, am venit pe neașteptate la ei. Am vrut să-i văd pe nepoți și să le aduc plăcinta cu mere preferată. Când am intrat în bucătărie, am văzut pe masă două borcane cu eticheta scrisă de mine: „Dulceață de caise – 2023”. Lângă ele era o pungă cu fructe exotice și o cutie de bomboane scumpe.

— Le-am pus deoparte pentru vecina mea, doamna Popescu. Îi place mult dulceața ta! a spus Irina, văzându-mi privirea mirată.

— Dar… le-am făcut pentru voi, am șoptit eu.

Irina a ridicat din umeri: — Știi cum e… Noi nu prea mâncăm dulce. Și oricum e păcat să se strice.

Am plecat acasă cu sufletul greu. M-am întrebat zile întregi ce fac greșit. Oare nu e bună dulceața mea? Oare îi deranjez? Sau poate nu mă mai iubesc copiii mei? Am început să mă uit la borcanele din cămară ca la niște dovezi ale eșecului meu ca mamă.

Într-o seară, am sunat-o pe sora mea, Elena.

— Maria, nu te mai necăji! Poate că nu apreciază ei ce faci tu acum, dar să știi că nu e vina ta. Fiecare generație are alte obiceiuri…

— Dar eu pun suflet în fiecare borcan! Nu vreau să fiu doar „furnizorul de dulceață” pentru vecini sau cunoștințe. Vreau să simt că fac parte din familie…

Elena a oftat: — Poate ar trebui să le spui ce simți.

Mi-am făcut curaj și l-am sunat pe Vlad.

— Mamă, ce s-a întâmplat? a întrebat el îngrijorat.

— Vlad, simt că nu vă mai bucură ceea ce fac pentru voi… Dacă nu vă place dulceața mea, spuneți-mi sincer. Nu vreau să vă incomodez.

A urmat o tăcere lungă.

— Mamă… nu e vorba că nu ne place. Doar că Irina ține foarte mult la dietă și încearcă să-i obișnuiască și pe copii cu mai puțin zahăr. Dar știi ceva? O să vorbesc cu ea. Și… îmi pare rău dacă te-am rănit.

A doua zi, Irina m-a sunat.

— Maria, vreau să-ți spun ceva… Poate n-am arătat mereu cât apreciez ce faci pentru noi. Știu cât suflet pui în fiecare borcan. Îmi pare rău dacă te-am făcut să te simți neiubită. Poate putem găsi împreună rețete cu mai puțin zahăr? Sau poate facem împreună dulceață data viitoare?

Am simțit cum mi se ridică o povară de pe inimă. Poate că nu era vorba despre dulceață, ci despre comunicare. Despre nevoia mea de a fi văzută și apreciată, chiar dacă lumea se schimbă și obiceiurile odată cu ea.

De atunci, am început să fac dulceață dietetică împreună cu Irina și nepoții. Nu toate borcanele ajung la vecini; unele rămân pe masa lor la micul dejun. Dar cel mai important e că am învățat să vorbim deschis despre ceea ce simțim.

Mă întreb uneori: câte mame ca mine se simt date la o parte fără să știe de ce? Oare cât de greu ne este să spunem ce ne doare cu adevărat? Poate că uneori, un simplu „mulțumesc” sau o discuție sinceră pot schimba totul…