Duminica care nu se va mai întoarce: Povestea unei mame românce

— Mamă, te rog, nu mai veni duminica asta. Vrem să fim doar noi, să ne odihnim, să nu mai simțim presiunea vizitelor.
Cuvintele Irinei au căzut ca o piatră grea în sufletul meu. Era joi seara, iar eu tocmai terminasem de frământat aluatul pentru cozonac, cu gândul la masa de duminică. Am rămas cu mâinile în făină, uitându-mă la telefonul care parcă ardea pe masă. Nu am știut ce să răspund. Am simțit cum mi se strânge inima, cum o parte din mine se rupe și cade undeva, într-un gol pe care nu-l mai pot umple.

De când s-a căsătorit fiul meu, Vlad, am încercat să fiu o mamă și o soacră bună. Nu am vrut să fiu ca mama lui Gheorghe, soțul meu, care mereu se băga peste noi și ne critica orice gest. Eu am vrut să fiu altfel. Să ajut, să fiu acolo când au nevoie, să le aduc mâncare, să le țin copiii, să le fac viața mai ușoară. Duminica era ziua noastră. Masa mare, copiii alergând prin curte, râsete, miros de sarmale și prăjituri. Era singura zi în care mă simțeam întreagă, când casa nu mai era goală și tăcută.

— Mamă, nu e vorba că nu te vrem, dar avem nevoie de spațiu. Și copiii sunt obosiți, și noi suntem obosiți. Poate găsim altă zi, poate ne vedem mai rar, mi-a spus Vlad la telefon, încercând să-mi explice, dar vocea lui era stinsă, ca și cum nici el nu credea ce spune.

Am închis telefonul și am rămas în bucătărie, cu ochii în gol. Gheorghe s-a uitat la mine, dar nu a zis nimic. Știa că nu are rost. El nu a fost niciodată omul vorbelor, iar de când s-a pensionat, parcă s-a retras și mai mult în sine. Eu eram cea care ținea familia laolaltă, care organiza, care aduna, care făcea totul să fie bine. Acum, nu mai aveam pentru cine.

M-am dus în camera copiilor, unde păstrez încă jucăriile și desenele nepoților. Am luat în brațe ursulețul preferat al Mariei, nepoata mea cea mică, și am început să plâng. Mă simțeam ca o musafiră în propria viață. Ce-am făcut greșit? Am fost prea prezentă? Prea insistentă? Sau poate nu am știut să mă retrag la timp?

A doua zi, la piață, m-am întâlnit cu doamna Viorica, vecina mea de bloc. Ea știa tot ce se întâmplă în cartier și nu se sfia să spună lucrurilor pe nume.

— Ce-ai, dragă, că pari abătută? Nu te mai duci la Vlad duminica?

Am dat din umeri, încercând să par indiferentă, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

— Eh, lasă, că așa-s tinerii ăștia de azi. Nu mai vor să stea cu părinții, vor libertate, vor liniște. Și eu am pățit la fel cu fata mea. Dar să știi că nu e vina ta. Așa e lumea acum, s-a schimbat totul.

M-am întors acasă cu sacoșa plină, dar sufletul gol. Am încercat să mă iau cu treaba, să gătesc, să fac curat, să ud florile, dar nimic nu-mi mai aducea bucurie. Duminica a venit și a trecut. Casa a fost tăcută, masa a rămas goală, iar eu am stat pe fotoliu, uitându-mă la pozele de pe perete. Vlad, copilul meu, cu ochii lui mari și zâmbetul sincer, Irina, mereu elegantă, copiii, veseli și neastâmpărați. Unde greșisem?

Săptămânile au trecut la fel. Vlad mă suna din ce în ce mai rar. Irina trimitea mesaje scurte, politicoase, dar reci. Nepoții nu mai veneau la mine decât când aveau nevoie de ceva. Am început să mă simt ca un obiect vechi, uitat într-un colț, bun doar când e nevoie de el.

Într-o zi, am decis să merg la biserică. Poate acolo găsesc un răspuns, o alinare. Preotul vorbea despre iertare, despre răbdare, despre dragostea care nu cere nimic în schimb. M-am rugat pentru familia mea, pentru Vlad, pentru Irina, pentru nepoți. Am plâns în tăcere, cerându-i lui Dumnezeu să-mi dea putere să accept ceea ce nu pot schimba.

La ieșire, m-am întâlnit cu doamna Ileana, o femeie în vârstă, care mereu avea o vorbă bună pentru toți.

— Dragă, să nu-ți pierzi speranța. Copiii se întorc mereu la rădăcini. Poate acum au nevoie de timp, dar nu te vor uita. Fii blândă cu tine însăți.

Am plecat acasă cu sufletul puțin mai ușor. Am început să-mi găsesc alte preocupări. M-am înscris la un curs de pictură la căminul cultural. Am cunoscut oameni noi, am început să pictez flori, peisaje, chipuri. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că trăiesc și pentru mine, nu doar pentru ceilalți.

Totuși, duminicile rămâneau cele mai grele. Într-o seară, Vlad m-a sunat.

— Mamă, ce faci? Nu te-am mai auzit de mult. Maria tot întreabă de tine.

— Sunt bine, Vlad. Pictez. Îmi ocup timpul. Dacă vreți să veniți vreodată, știți unde mă găsiți.

A tăcut o clipă, apoi a spus încet:

— Îmi pare rău, mamă. Poate am greșit. Dar și noi suntem obosiți, și Irina are nevoie de liniște. Nu e ușor cu doi copii mici, cu serviciul, cu toate grijile astea.

— Știu, Vlad. Nu vă judec. Dar să știi că mi-e dor de voi. Și că duminicile fără voi nu mai sunt duminici.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi, dar și cu o liniște nouă în suflet. Poate că nu voi mai avea niciodată duminicile de altădată, dar am învățat să trăiesc și altfel. Să mă bucur de mine, de micile bucurii, de prieteni, de pictură, de amintiri.

Mă întreb, uneori, dacă nu cumva așa e viața: copiii cresc, pleacă, își fac propriile reguli, iar noi, părinții, trebuie să învățăm să ne reinventăm. Oare câți dintre voi simțiți la fel? Cum ați găsit voi un nou sens când familia s-a schimbat? Poate că nu există un răspuns, dar poate, împreună, putem găsi o cale să nu ne simțim singuri.