Duminica în care am rămas singură

Duminica aceea a început cu o liniște care nu semăna cu nimic din ce trăisem până atunci. Nu era liniștea blândă de weekend, când Vlad încă dormea, iar eu pregăteam cafeaua, ci o tăcere grea, apăsătoare, ca o pătură udă aruncată peste sufletul meu. M-am ridicat din pat, cu inima bătându-mi ciudat, și am privit spre partea lui de pat: cearșaful era neted, neatins. Am tras aer în piept, încercând să-mi alung gândurile negre. Poate ieșise după pâine, ca de obicei. Dar pe cuier lipsea geaca lui, iar din baie nu se auzea niciun zgomot. Am deschis dulapul și am simțit cum mi se taie picioarele: hainele lui dispăruseră. Pe noptieră, unde își lăsa mereu telefonul, nu era nimic. Am încercat să-l sun, dar telefonul era închis.

M-am prăbușit pe marginea patului, cu mâinile tremurând. Ce se întâmplase? Nu avusesem nicio ceartă, niciun semn că ar vrea să plece. Sau poate nu am vrut eu să văd? Am început să mă învârt prin casă, căutând indicii, orice bilet, orice urmă. Nimic. Doar tăcerea aceea, care mă apăsa tot mai tare. Am sunat-o pe mama, cu vocea gâtuită:

— Mamă, Vlad a plecat. Nu știu unde e, nu răspunde la telefon…

A tăcut o clipă, apoi a spus cu voce joasă:

— Poate are nevoie de timp. Poate s-a simțit sufocat. Știi, bărbații…

Am simțit un val de furie. Mereu găsea scuze pentru el. Mereu eu eram cea care trebuia să înțeleagă, să rabde, să iert. Dar de data asta nu mai era nimic de iertat. Era doar golul acela imens, care mă înghițea.

Au trecut orele ca prin vis. Am încercat să-l sun din nou, am scris mesaje, am verificat Facebook-ul, WhatsApp-ul, orice urmă. Nimic. Prietenii lui nu știau nimic, sau cel puțin așa spuneau. Seara, am găsit curajul să-i sun pe părinții lui. Tatăl lui a răspuns sec:

— Nu știm nimic, Ana. Dacă aflăm ceva, te anunțăm.

Am simțit că mă prăbușesc. M-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut: ochii umflați, părul ciufulit, fața palidă. Cine eram eu fără Vlad? Cine eram eu, după zece ani de căsnicie, dacă el a putut să plece așa, fără un cuvânt?

A doua zi, la serviciu, am încercat să mă prefac că totul e în regulă. Colegii mă priveau ciudat, șușoteau pe la colțuri. Doamna Lidia, șefa mea, m-a tras deoparte:

— Ana, dacă ai nevoie de câteva zile libere… Știu că nu-ți place să vorbești despre problemele personale, dar se vede că nu ești bine.

Am dat din cap și am ieșit pe hol, unde am izbucnit în plâns. Nu voiam să fiu compătimită. Nu voiam să fiu „femeia părăsită”. Dar nu puteam nici să mă prefac că totul e bine.

Seara, am găsit curajul să-i deschid laptopul. Avea parola aceea veche, numele pisicii noastre din copilărie. Am găsit un folder cu poze din ultimii ani: vacanțe la munte, Crăciunuri cu familia, zâmbete false. Am dat peste un fișier text, intitulat simplu „Pentru Ana”. Cu inima strânsă, am deschis documentul:

„Ana,

Nu știu cum să-ți spun altfel. M-am sufocat în viața noastră. Nu mai sunt omul care eram când ne-am cunoscut. Am încercat să-ți spun de atâtea ori, dar nu ai vrut să auzi. Poate nici eu nu am avut curajul să spun totul pe față. Am nevoie să fiu singur. Să mă regăsesc. Îmi pare rău că te rănesc, dar nu mai pot trăi o minciună.”

Am citit și recitit rândurile acelea de zeci de ori. M-am simțit trădată, umilită, dar și vinovată. Oare chiar nu am văzut semnele? Oare chiar am fost atât de oarbă? Mi-am amintit toate serile în care stăteam fiecare cu ochii în telefon, toate discuțiile neterminate, toate reproșurile nerostite.

În zilele care au urmat, am început să primesc telefoane de la rude:

— Ana, ce s-a întâmplat? Vlad a plecat? Dar erați bine…

— Poate ai făcut tu ceva…

— Trebuie să-l ierți, dragă. Bărbații mai au și ei momentele lor…

Fiecare vorbă era ca o rană nouă. Nimeni nu voia să audă cât de singură mă simțeam, cât de pierdută eram fără el. Toți voiau doar să găsească un vinovat sau să mă împace cu ideea că „așa sunt bărbații”.

Într-o seară, după o zi lungă la serviciu, am găsit curajul să merg la psiholog. Doamna Ruxandra m-a privit blând:

— Ana, ce simți acum?

— Furie. Tristețe. Rușine… Și frică. Frică să nu rămân singură pentru totdeauna.

— E normal să simți toate astea. Dar nu ești singură. Ești cu tine însăți. Și poate e momentul să te redescoperi.

Am început să merg la terapie săptămânal. Să vorbesc despre mine, despre copilăria mea, despre fricile mele. Să-mi dau voie să plâng, să urlu, să mă revolt. Să-mi amintesc cine eram înainte de Vlad.

Au trecut luni de zile până când am putut să dorm o noapte întreagă fără să mă trezesc plângând. Prietenele mele au început să mă scoată în oraș, să mă facă să râd din nou. Mama a început să mă sune mai des, să-mi spună povești din tinerețea ei, când și ea a fost părăsită de tata pentru altă femeie.

Într-o zi, l-am văzut pe Vlad pe stradă. Era cu altcineva, o femeie tânără, râdea relaxat. M-a durut, dar nu m-am mai simțit mică și neînsemnată. Am trecut pe lângă ei cu capul sus.

Acum, după aproape un an, încă mai simt uneori golul acela în piept. Dar am învățat să trăiesc cu el. Să mă bucur de liniștea mea, de cafeaua băută singură dimineața, de serile în care citesc sau mă uit la filme proaste fără să dau explicații nimănui.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ne pierdem pe drum, încercând să fim „soții perfecte”, uitând cine suntem cu adevărat? Și oare cât curaj ne trebuie să ne regăsim după ce cineva ne lasă baltă fără un cuvânt?