Duminica în care am spus „Destul!”

— Nu pot să cred că ai adus copiii îmbrăcați așa la masă, Irina! a tunat vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, în timp ce așeza farfuriile pe masa lungă din sufrageria lor. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar privirea mi-a fugit instinctiv spre Vlad și Ana, copiii mei, care se strângeau unul lângă altul pe canapea, cu ochii mari și speriați.

— Sunt doar copii, mamă, a încercat să intervină Mihai, soțul meu, dar vocea lui era slabă, aproape o șoaptă pierdută printre clinchetul tacâmurilor.

— Copii sau nu, nu se vine la masă cu tricouri cu supereroi și blugi rupți! La noi în familie se respectă tradiția! a continuat doamna Viorica, aruncându-mi o privire tăioasă. Unchiul Sandu și mătușa Lenuța au început să dea aprobator din cap, iar vărul Radu a pufnit ironic.

Am simțit cum inima îmi bate nebunește. Era deja a treia oară când copiii mei erau criticați pentru felul în care arată sau vorbesc. Prima dată am trecut cu vederea, spunându-mi că poate exagerez. A doua oară am încercat să discut cu Mihai, dar el a ridicat din umeri: „Așa sunt ai mei, nu-i băga în seamă.” Dar acum…

— Vlad, Ana, veniți aici! am spus, încercând să-mi păstrez calmul. Copiii s-au apropiat de mine, iar eu i-am luat de mână. — Nu cred că hainele definesc respectul sau valoarea unui om. Și nici nu cred că e normal să-i judecăm pe cei mici pentru asta.

— Irina, nu te supăra, dar la noi în casă se face ca la noi! Dacă nu-ți convine…

— Dacă nu-mi convine ce? am întrebat, simțind cum vocea mi se frânge. Să-mi văd copiii umiliți de fiecare dată când venim aici? Să tac și să accept doar pentru că „așa e tradiția”?

Mihai s-a uitat la mine cu o privire rugătoare, dar nu a spus nimic. Am simțit cum mă sufoc între pereții acelei sufragerii pline de tablouri vechi și miros de ciorbă. Am privit spre copiii mei: Ana avea lacrimi în ochi, iar Vlad își mușca buza de jos.

— Irina, nu exagera! a încercat să mă tempereze socrul meu, domnul Ion. — E doar o observație…

— Nu e doar o observație! E o lipsă de respect față de mine și față de copiii mei! am izbucnit. Și dacă Mihai nu vrea să spună nimic, atunci spun eu: nu mai venim aici până când nu suntem tratați cu respect!

S-a lăsat o liniște grea. Mătușa Lenuța a început să murmure ceva despre „tinerele din ziua de azi”, iar unchiul Sandu s-a ridicat brusc de la masă. Mihai s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Irina… hai să nu facem un scandal…

— Nu e scandal, Mihai. E despre copiii noștri. Despre cum îi protejăm sau îi lăsăm să fie răniți de cei care ar trebui să-i iubească.

Am luat copiii de mână și am ieșit din casă fără să mă uit înapoi. Pe drum spre mașină, Ana a început să plângă în hohote.

— Mami, am făcut ceva rău?

— Nu, iubita mea… N-ai făcut nimic rău. Nimeni nu are dreptul să te facă să te simți mai puțin decât ești.

În zilele următoare au urmat telefoane reci de la socri și mesaje acuzatoare de la rudele lui Mihai. „Cum poți să destrami familia pentru niște fleacuri?” „Copiii trebuie educați cu reguli!” „Nu ai pic de respect pentru bătrâni!”

Mihai s-a retras în tăcere. Nu m-a certat direct, dar nici nu m-a susținut. Îl vedeam cum se frământă între loialitatea față de părinții lui și dragostea pentru noi. Într-o seară l-am găsit pe balcon, fumând nervos.

— Crezi că ai procedat corect? m-a întrebat fără să mă privească.

— Da. Pentru prima dată simt că am făcut ce trebuie pentru copiii noștri.

— O să ne urască…

— Poate. Dar prefer să fiu urâtă decât să-mi văd copiii umiliți.

Au trecut luni de atunci. Sărbătorile le-am petrecut doar noi patru. Uneori mi-e dor de mesele mari și gălăgioase, de râsetele din copilărie. Dar apoi îmi amintesc privirea Anei din acea duminică și știu că n-aș putea trăi cu mine însămi dacă aș fi rămas tăcută.

Uneori mă întreb: oare chiar am făcut bine? Oare merită liniștea noastră prețul unei familii destrămate? Sau poate tocmai asta înseamnă să fii părinte — să alegi mereu ceea ce e mai bine pentru copiii tăi, chiar dacă doare?