După 20 de ani, fostul meu soț a reapărut în viața mea: Îi ofer adăpost, dar copiii mei refuză

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să ne întrebi! vocea fiicei mele, Irina, răsună în bucătăria mică, plină de aburul cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremură ușor pe cana de porțelan, iar privirea lui Vlad, fiul meu cel mare, e tăioasă ca lama unui cuțit.

— Mamă, nu e corect față de noi. După tot ce ne-a făcut, după cum te-a lăsat… Cum poți să-l primești înapoi sub același acoperiș?

Îi privesc pe amândoi și simt cum inima mi se strânge. Au trecut douăzeci de ani de când Mihai a plecat. Douăzeci de ani în care am învățat să trăiesc fără el, să-mi cresc copiii singură, să-mi găsesc liniștea în lucrurile mici: o floare nouă în grădină, o carte bună, râsul nepoților. Dar acum, la 65 de ani, liniștea mea e tulburată. Mihai a apărut din nou la ușa mea, cu un geamantan vechi și ochii obosiți.

— Nu mai am unde să mă duc, Maria. N-am pe nimeni. Sunt bolnav… și nu vreau să mor pe stradă.

Cuvintele lui mi-au sfâșiat sufletul. Am simțit milă, furie, confuzie. Am văzut în el bărbatul care m-a trădat, dar și omul care mi-a fost cândva sprijin. Am văzut bătrânețea care nu iartă pe nimeni.

— L-am primit pentru că nu pot să-l las pe drumuri, le spun copiilor mei încet. Știu că vă doare, dar nu pot fi altfel.

Irina își mușcă buza și se uită la Vlad. El oftează adânc.

— Mamă, tu nu-ți amintești cum plângeai nopți la rând? Cum ne promiteai că nu o să-l mai lași niciodată să te rănească? Și acum…?

Îmi amintesc totul. Îmi amintesc serile lungi în care stăteam cu ochii în tavan, întrebându-mă unde am greșit. Îmi amintesc cum Mihai venea acasă mirosind a alcool și a parfum străin. Îmi amintesc promisiunile lui goale și lacrimile mele amare. Dar îmi amintesc și zilele bune: excursiile la munte cu copiii mici, serile când dansam în bucătărie, râsetele din tinerețe.

— Oamenii se schimbă, Vlad. Și eu m-am schimbat. Nu-l primesc ca pe un soț, ci ca pe un om care are nevoie de ajutor.

— Dar noi? Noi ce contează? întreabă Irina cu voce stinsă.

Mă uit la ea și văd fetița speriată care venea la mine noaptea să se asigure că sunt bine. Acum e femeie în toată firea, cu doi copii și o carieră. Dar rănile copilăriei nu s-au vindecat niciodată.

— Voi sunteți totul pentru mine. Dar nu pot trăi cu gândul că l-am lăsat să moară singur.

Tăcerea apasă greu peste noi. Aud ceasul din hol ticăind sacadat. În camera alăturată, Mihai tușește încet.

— O să plec dacă vreți asta, spun încet. Dar nu-mi cereți să fiu altcineva decât sunt.

Vlad se ridică brusc și iese din bucătărie. Irina rămâne pe loc, cu ochii umezi.

— Mamă… ai dreptate că oamenii se schimbă. Dar unele răni nu se vindecă niciodată.

O las să plece și rămân singură cu gândurile mele. Merg la Mihai în cameră. Stă pe marginea patului, cu spatele încovoiat.

— Maria… îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut.

Nu-i răspund imediat. Mă așez lângă el și privesc pe fereastră spre grădina unde copiii alergau odinioară.

— Nu știu dacă pot să te iert cu adevărat, Mihai. Dar pot să-ți ofer un acoperiș și o supă caldă.

El dă din cap încet.

— Atât îmi doresc.

Zilele trec greu. Copiii nu mă mai vizitează atât de des. Nepoții mă sună pe ascuns, curioși dacă „bunicii Mihai” mai stă la noi. Vecinii șușotesc pe la colțuri; unii mă compătimesc, alții mă judecă. La piață, tanti Viorica mă întreabă direct:

— Tu chiar l-ai primit înapoi după tot ce ți-a făcut?

Nu știu ce să-i răspund. Poate că da, poate că nu l-am primit „înapoi”. Poate că doar am ales să nu fiu indiferentă la suferința unui om bătrân și bolnav.

Într-o seară ploioasă, Irina vine singură la mine. Intră tăcută în bucătărie și se așază la masă.

— Mamă… cred că te înțeleg mai bine acum. Mi-e greu să-l văd aici, dar mi-e și mai greu să te văd suferind singură.

O strâng în brațe și simt cum o parte din povara mea se ridică.

— Nu știu dacă fac bine sau rău, îi spun printre lacrimi. Dar nu pot altfel.

Ea zâmbește trist:

— Poate că uneori binele și răul nu sunt atât de clare cum credem noi când suntem copii.

În noaptea aceea adorm cu sufletul mai ușor. Poate că nu voi avea niciodată iertarea deplină a copiilor mei sau liniștea unei bătrâneți fără umbre din trecut. Dar am ales să fiu om înainte de toate.

Mihai se stinge liniștit după câteva luni. Copiii vin la înmormântare; nu pentru el, ci pentru mine. Ne ținem de mână lângă mormântul proaspăt și simt că suntem din nou o familie — una imperfectă, dar reală.

Acum stau singură în casa mea liniștită și mă întreb: oare am făcut bine? Oare e posibil ca iertarea să fie mai grea decât uitarea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?