„După 25 de ani de căsnicie, soțul meu mi-a spus că nu mai avem nimic în comun. Povestea unei femei care și-a pierdut identitatea sprijinindu-și bărbatul”

— Nu mai suntem pe aceeași lungime de undă, Maria. Nu mai avem nimic în comun.

Cuvintele astea, spuse de Mihai într-o seară ploioasă de octombrie, au căzut peste mine ca o sentință. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi opresc tremurul. Fetița noastră, Ilinca, dormea în camera ei, iar băiatul cel mare, Vlad, era la facultate, la Cluj. În casă era liniște, dar în sufletul meu era furtună.

— Cum adică nu mai avem nimic în comun? am întrebat încet, aproape șoptit, ca și cum mi-ar fi fost teamă să nu trezesc ceva și mai rău.

Mihai s-a uitat la mine cu ochii aceia reci, pe care nu-i recunoșteam. Era bărbatul pe care îl sprijinisem douăzeci și cinci de ani. Îi știam toate gesturile, toate fricile, toate visele. Sau cel puțin așa credeam.

— Maria, am muncit mult amândoi. Dar eu m-am schimbat. Am alte aspirații acum. Tu ai rămas pe loc.

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin bucătărie ca o leoaică prinsă în cușcă. Am vrut să țip, să-l zgudui, să-i spun că tot ce a reușit e și meritul meu. Dar nu am putut. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote.

Mihai a ieșit din cameră fără să spună nimic. Ușa s-a închis încet după el. Am rămas singură cu gândurile mele și cu o întrebare care mă ardea: cine sunt eu fără el?

Mi-am amintit de începuturi. Eram tineri, săraci și plini de speranță. El visa să aibă propria firmă de construcții. Eu visam să devin profesoară de limba română. Dar când Mihai a decis să-și deschidă firma, am renunțat la post și am devenit secretara lui, contabila lui, omul lui de încredere. Am făcut facturi noaptea, am alergat după avize, am negociat cu furnizorii când el nu avea timp sau răbdare.

— Maria, fără tine nu aș fi reușit niciodată! îmi spunea el după fiecare contract câștigat.

Dar cu timpul, laudele s-au transformat în reproșuri mascate.

— Nu ai viziune, Maria. Nu vezi cât potențial are firma asta? Trebuie să fii mai ambițioasă!

Eu eram deja obosită. Îmi creșteam copiii aproape singură — Mihai era mereu plecat pe șantiere sau la întâlniri. Seara îl așteptam cu ciorba caldă și cu temele copiilor făcute. Îi ascultam grijile și îi alinam frustrările. Dar cine mă asculta pe mine?

Mama îmi spunea mereu:

— Femeia trebuie să fie stâlpul casei. Să-și susțină bărbatul.

Așa am făcut. Am pus mereu pe primul loc nevoile lui Mihai și ale copiilor. Am uitat de mine. Prietenele mele dispăruseră una câte una — nu aveam timp de cafele sau de ieșiri la teatru. Când Ilinca s-a îmbolnăvit grav la șase ani și am stat trei luni prin spitale, Mihai a venit doar de două ori. Avea „treabă”.

— Nu pot lăsa firma baltă pentru că are copilul febră! mi-a spus atunci.

Am trecut peste toate: peste lipsa banilor la început, peste certurile legate de educația copiilor, peste oboseala cronică și peste singurătatea care mă rodea noaptea ca un vierme nevăzut.

Când Mihai a început să aibă succes — contracte mari cu primării, mașină nouă, vacanțe scumpe — am crezut că va fi mai fericit și mai prezent acasă. Dar el era tot mai distant. Vorbea despre „networking”, despre „dezvoltare personală”, despre oameni noi pe care îi cunoștea la conferințe.

Într-o zi l-am văzut vorbind la telefon cu o femeie pe care nu o cunoșteam. Râdea altfel decât râdea cu mine. Când l-am întrebat cine e, mi-a spus sec:

— E doar o colaboratoare.

Am simțit un fior rece pe șira spinării.

În acea seară ploioasă de octombrie, când mi-a spus că nu mai avem nimic în comun, am știut că totul se terminase pentru el de mult timp. Eu doar refuzasem să văd adevărul.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o scrisoare:

„Maria,
Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine și pentru familie. Dar simt că viața mea merge într-o altă direcție acum. Vreau să divorțăm.”

Am simțit că mi se rupe inima în două. Am plâns zile întregi. Ilinca m-a întrebat:

— Mama, tata nu mai vine acasă?

Nu am știut ce să-i răspund.

Vlad m-a sunat și mi-a spus:

— Mamă, tu ai fost mereu acolo pentru noi. Tata nu merită lacrimile tale.

Dar eu nu știam cum să trăiesc altfel decât ca „soția lui Mihai”. Nu aveam prietene apropiate, nu aveam un serviciu al meu, nu aveam nici măcar un hobby care să-mi aducă bucurie.

Am început să merg la psiholog după ce Ilinca m-a găsit plângând în baie și mi-a spus speriată:

— Mama, te rog să nu pățești nimic rău!

Psiholoaga m-a întrebat:

— Maria, ce-ți dorești tu? Nu ca mamă sau ca soție — ci ca femeie?

Nu am știut ce să-i răspund.

Au trecut luni până când am reușit să mă ridic din pat fără să simt că port o piatră uriașă pe suflet. Am început să citesc din nou — romane vechi pe care le iubeam când eram studentă. Am ieșit la plimbare prin parc cu Ilinca și am încercat să-i fiu mamă și prietenă.

Într-o zi m-am întâlnit întâmplător cu Ana, o fostă colegă de liceu.

— Maria! Ce faci? Nu te-am mai văzut de ani buni!

Am povestit ore întregi la o cafea despre viețile noastre — despre copii, despre bărbați care ne-au dezamăgit, despre vise pierdute și regăsite.

Ana m-a invitat la un atelier de scriere creativă. La început am râs — eu? Să scriu povești? Dar ceva din mine s-a trezit la viață.

Am început să scriu despre mine — despre Maria care a fost umbra unui bărbat toată viața ei și care acum încearcă să-și găsească lumina proprie.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să mă vindec complet sau dacă voi putea ierta vreodată trădarea lui Mihai. Dar știu că merit mai mult decât rolul de „sprijin” sau „secretară”. Merit să fiu văzută și auzită ca femeie.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: Cine sunt eu cu adevărat? Și dacă ați fi în locul meu… ați putea începe o viață nouă după 25 de ani trăiți în umbra altcuiva?