După 25 de ani: Scrisoare către mine însămi

— Ce faci, Mircea? De ce te-ai ascuns cu telefonul în baie?
Vocea mea a sunat mai ascuțit decât intenționam, dar nu m-am putut abține. Era trecut de miezul nopții, iar el stătea acolo de aproape o oră, cu ecranul luminându-i fața. Nu era prima dată când îl surprindeam așa în ultimele săptămâni, dar acum, după 25 de ani împreună, simțeam că ceva nu e în regulă.

Mircea a ieșit din baie, evitându-mi privirea. — Am vorbit cu Radu, despre proiectul de la serviciu, a spus el, dar vocea îi tremura ușor. Am simțit un nod în gât. Nu era genul să mintă, sau cel puțin așa credeam. Am adormit greu în noaptea aceea, cu inima bătându-mi nebunește și mintea plină de întrebări.

A doua zi, când Mircea a plecat la piață, am cedat tentației. I-am luat telefonul și am început să caut. Nu mi-a luat mult să găsesc conversația cu „Mona”. Mesaje scurte, dar pline de subînțelesuri: „Mi-e dor de tine”, „Abia aștept să ne vedem”, „Sper că nu bănuiește nimic”. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. După tot ce am construit împreună — casa noastră din marginea Ploieștiului, fiica noastră Ana, care tocmai terminase facultatea — cum putea Mircea să-mi facă asta?

Am stat pe marginea patului, cu telefonul în mână, și am plâns în tăcere. M-am gândit la toate momentele noastre: la serile când ne uitam la filme vechi pe PRO TV, la certurile pentru bani sau pentru cine spală vasele, la vacanțele la mare când eram tineri și nu aveam niciun leu. Cum ajunsesem aici?

Când s-a întors Mircea, l-am privit direct în ochi. — Cine e Mona? am întrebat fără ocolișuri.

A încremenit. Pentru o clipă am văzut în el bărbatul speriat care era când i-am spus prima dată că sunt însărcinată. — Nu e ce crezi tu, a bâiguit el. — E doar o colegă…

— Nu mă minți! am izbucnit. După 25 de ani merit mai mult decât minciuni!

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Ana a intrat în sufragerie chiar atunci și ne-a privit speriată. — Ce se întâmplă?

— Nimic important, i-am spus repede, încercând să-mi șterg lacrimile.

Dar nu era nimic mai important decât asta. În zilele următoare am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Mircea încerca să-și vadă de treabă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar eu nu mai puteam dormi noaptea. Îl urmăream cu privirea când vorbea la telefon, când ieșea din casă, când primea notificări.

Într-o seară, după ce Ana a plecat la o prietenă, l-am confruntat din nou.

— Spune-mi adevărul! Ești îndrăgostit de ea?

Mircea a oftat adânc și s-a prăbușit pe canapea. — Nu știu… Poate… M-am simțit singur în ultimii ani. Tu erai mereu ocupată cu Ana sau cu mama ta bolnavă… Eu cu serviciul… Parcă nu mai eram noi.

M-am simțit lovită. Cum să fi fost singur? Eu eram acolo! Eu am ținut casa asta pe umeri când el și-a pierdut jobul la combinat! Eu am avut grijă de mama lui când a făcut accident vascular!

— Și eu m-am simțit singură! Dar nu m-am dus să caut alinare la altcineva! am strigat.

A izbucnit în plâns — pentru prima dată în fața mea după zeci de ani. — Nu știu ce-i cu mine… Nu vreau să te pierd… Dar nici nu pot să mă opresc…

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit din casă și am mers pe jos ore întregi prin cartierul nostru vechi, printre blocurile cenușii și copiii care se jucau leapșa pe trotuar. M-am gândit la părinții mei: tata care a plecat când aveam 12 ani și mama care nu și-a revenit niciodată după trădarea lui.

Câteva zile nu i-am vorbit deloc lui Mircea. Ana m-a întrebat ce se întâmplă și i-am spus doar că avem probleme ca orice familie. Dar ea știa — copiii simt totul.

Într-o dimineață, am găsit pe masă o scrisoare de la Mircea:

„Nu merit iertarea ta. Poate nici dragostea ta. Dar vreau să încercăm să fim din nou noi doi. Dacă vrei…”

Am plâns citind-o. M-am întrebat dacă pot ierta sau dacă ar trebui să plec. Prietenele mele mi-au spus să-l las — „Odată trădător, mereu trădător!” Dar eu nu eram sigură.

Am început să merg la terapie singură, apoi împreună cu Mircea. Am vorbit despre toate lucrurile nespuse: despre frici, despre dorințe neîmplinite, despre cum ne-am pierdut unul pe altul printre facturi și griji zilnice.

Nu știu dacă vom rămâne împreună sau dacă drumurile noastre se vor despărți aici. Dar știu că nu mai pot trăi mințindu-mă că totul e perfect doar pentru că așa trebuie.

Poate că după 25 de ani trebuie să ai curajul să recunoști adevărul — chiar dacă doare.

Mă întreb: câți dintre noi trăim vieți paralele sub același acoperiș? Câți avem curajul să ne privim partenerii și pe noi înșine cu adevărat? Voi ce ați face în locul meu?