După 27 de ani de căsnicie, m-a părăsit pentru colega de la birou. Cel mai rău a fost că o cunoșteam de ani de zile.

La 7:15 dimineața, am auzit sunetul acela sec al unui geamantan trântit pe gresia din hol. M-am ridicat buimacă din pat, cu ochii încă lipiți de somn, convinsă că Mihai se pregătește pentru o nouă delegație la București. Era ceva obișnuit în ultimii ani, să-l văd grăbit, cu telefonul la ureche, bombănind despre ședințe și termene limită. Dar în dimineața aceea, când am deschis ușa dormitorului, am simțit că aerul din casă era altfel, mai greu, mai rece.

Mihai stătea în hol, cu geaca pe el și cu valiza mare, cea pe care o foloseam doar la concedii. Nu s-a uitat la mine. Avea fața încordată, ca și cum ar fi repetat de săptămâni întregi ceea ce urma să spună. „Mă mut. Plec la Irina.” Vocea lui era tăioasă, fără urmă de regret. Am simțit cum mi se taie picioarele. Irina. Colega lui de la birou, cea cu care am băut atâtea cafele, cu care am râs la petreceri, pe care am ajutat-o când și-a pierdut mama. Irina, pe care o consideram prietenă.

„Nu… nu înțeleg. Ce spui?” am bâiguit, sprijinindu-mă de perete. Mihai a oftat, evitându-mi privirea. „Nu mai merge, Ana. Nu mai pot. Am nevoie de altceva. De altcineva.” Am simțit cum mi se năruie lumea. 27 de ani împreună, două fete mari, o viață construită pas cu pas, cu sacrificii, cu nopți nedormite, cu bucurii și necazuri. Și totul se spulbera într-o dimineață de martie, la 7:15, cu un geamantan trântit pe gresie.

„Și fetele? Ce le spui fetelor?” am întrebat, cu vocea tremurândă. „O să le spun eu. Nu vreau să le implici tu. E decizia mea.” Apoi a ieșit, lăsând ușa să se închidă încet în urma lui. Am rămas în hol, cu mâinile atârnând pe lângă corp, incapabilă să plâng sau să țip. Doar liniștea aceea apăsătoare, spartă de sunetul liftului care l-a luat pe Mihai și l-a dus departe de viața noastră.

Ore întregi am stat pe canapea, cu telefonul în mână, uitându-mă la poza noastră de la nuntă. Eram atât de tineri, atât de siguri că nimic nu ne va despărți. Am început să derulez în minte toate momentele din ultimii ani: serile când venea târziu, mesajele scurte, privirile pierdute. Cum de nu am văzut? Cum de nu am simțit că ceva se schimbă? Sau poate am simțit, dar am ales să nu văd, să nu aud, să nu cred că omul cu care am împărțit totul ar putea să mă trădeze.

Când a venit seara, fetele au intrat pe ușă, râzând, cu sacoșe de la supermarket. „Mamă, ce gătim azi?” a întrebat Ioana, cea mică. Am simțit un nod în gât. „Tata… tata a plecat. La Irina.” Am spus-o încet, aproape șoptit, ca și cum dacă nu rostesc cuvintele tare, nu vor deveni reale. Ioana a izbucnit în plâns, iar Maria, cea mare, a rămas nemișcată, cu ochii mari, neîncrezătoare. „Nu se poate. Tata nu ar face așa ceva. Nu la Irina!”

Au urmat zile de coșmar. Telefonul suna mereu, rudele întrebau, prietenii încercau să mă consoleze. Dar nimic nu mă putea scoate din starea aceea de amorțeală. Mergeam la serviciu ca un robot, răspundeam la întrebări mecanic, evitam privirile colegilor. În fiecare seară, când ajungeam acasă, mă lovea același gol. Camera lui Mihai era goală, hainele lui dispăruseră, iar pe noptieră rămăsese doar ceasul lui vechi, pe care îl uitase.

Într-o seară, după o săptămână de la plecarea lui, am primit un mesaj de la Irina. „Îmi pare rău, Ana. Știu că nu mă vei ierta niciodată, dar nu am putut să lupt cu ceea ce simt pentru Mihai.” Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am vrut să-i răspund, să-i spun tot ce simt, dar am șters mesajul. Ce rost avea? Trădarea era deja consumată. Nu doar că mi-a luat soțul, dar mi-a furat și încrederea în oameni, în prietenie, în mine însămi.

Fetele au început să se schimbe. Ioana a devenit retrasă, nu mai vorbea cu mine, nu mai ieșea cu prietenii. Maria s-a refugiat în muncă, stătea la birou până târziu, evitând să vină acasă. Casa noastră, cândva plină de râsete și discuții, devenise un loc tăcut, plin de umbre. Mă simțeam vinovată, de parcă eu aș fi greșit cu ceva, de parcă nu am fost suficientă pentru Mihai.

Într-o zi, mama m-a sunat. „Ana, nu poți să te lași doborâtă. Pentru fete, pentru tine. Ridică-te, luptă!” Am plâns la telefon, ca un copil. „Nu știu cum, mamă. Nu mai știu cine sunt.”

Au trecut luni. Încet-încet, am început să mă adun. Am ieșit cu fetele la film, am mers la coafor, am redecorat sufrageria. Am început să merg la psiholog, să vorbesc despre durerea mea, despre trădare, despre frică. Am descoperit că nu sunt singură, că multe femei au trecut prin asta. Am început să scriu într-un jurnal, să-mi pun gândurile pe hârtie. Am învățat să mă iert, să nu mă mai învinovățesc pentru alegerile altora.

Într-o seară, Ioana a venit la mine în cameră. „Mamă, te iubesc. Și nu e vina ta. Tata a ales. Noi rămânem cu tine.” Am plâns amândouă, strânse în brațe, pentru prima dată după mult timp. Am simțit că, încet, rana începe să se vindece.

Acum, după un an, încă doare. Încă mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Dar am învățat să trăiesc cu durerea, să o transform în putere. Am învățat că viața nu se termină când cineva pleacă, ci poate abia atunci începe cu adevărat. Mă uit la fetele mele și știu că, orice ar fi, nu sunt singură.

Oare câte femei mai trăiesc povestea mea, în tăcere? Oare câte dintre noi au avut curajul să se ridice și să meargă mai departe? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?