După 30 de ani, soțul m-a părăsit pentru alta. Dar cuvintele fiilor mei m-au sfâșiat cu adevărat…

— Nu pot să cred că faci asta, Sorin! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea hainele în valiză. Era o seară obișnuită de joi, mirosul de ciorbă de perișoare încă plutea în bucătărie, iar televizorul bâzâia pe fundal. Dar lumea mea se prăbușea sub ochii mei.

— Maria, nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc așa. M-am săturat de rutina asta, de certuri și reproșuri. Am nevoie de altceva… am nevoie să simt că trăiesc din nou, a spus el, evitându-mi privirea.

Am simțit cum mi se taie respirația. Trei decenii împreună, douăzeci și opt de ani de când ne-am mutat în apartamentul nostru din cartierul Drumul Taberei, două vieți crescute împreună — Vlad și Radu. Toate păreau să nu mai conteze pentru el.

— Și ce facem cu băieții? Cu mine? Cu tot ce-am construit? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Sunt mari, Maria. Se descurcă. Și tu… tu ești puternică. O să treci peste. Eu nu mai pot, a spus el și a ieșit pe ușă fără să privească înapoi.

Am rămas singură, cu ecoul pașilor lui răsunând în hol. Am plâns ore întregi, până când am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Vlad și Radu au intrat, râzând la o glumă pe care doar ei o știau. Când m-au văzut plângând, s-au oprit brusc.

— Ce s-a întâmplat, mamă? a întrebat Vlad, cel mare, cu vocea lui gravă.

— Tatăl vostru… a plecat. Pentru totdeauna. Pentru altcineva… am reușit să spun printre suspine.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Radu s-a uitat la Vlad, apoi la mine.

— Mamă… nu vreau să fiu rău, dar poate că era timpul. Voi doi vă certați mereu. Poate că niciunul dintre voi nu mai era fericit… a spus Radu încet.

M-am uitat la el ca și cum nu l-aș fi cunoscut niciodată. Cum putea copilul meu să spună asta? Cum putea să creadă că vina era împărțită?

— Radu! Cum poți să spui așa ceva? Tatăl vostru ne-a trădat! Ne-a abandonat! am izbucnit.

Vlad a oftat și s-a așezat lângă mine.

— Mamă, nu vrem să te rănim. Dar tu ai fost mereu atât de dură cu el… și cu noi uneori. Poate că toți avem partea noastră de vină…

Cuvintele lor au fost ca niște cuțite răsucite în rană. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. De afară venea zgomotul orașului — claxoane, voci grăbite, viața care mergea înainte fără mine.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am pus familia pe primul loc: când am renunțat la jobul meu de profesoară ca să am grijă de copii; când am stat nopți întregi lângă Vlad la spital după accidentul cu bicicleta; când am făcut economii ani la rând ca să le putem plăti meditații și tabere. Toate sacrificiile mele păreau acum invizibile pentru ei.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe masă: „Mamă, mergem la Sorin câteva zile. Avem nevoie să vorbim și cu el.”

Am simțit cum mă sufoc de furie și durere. Cum puteau să-l aleagă pe el? Pe cel care ne-a abandonat?

Zilele au trecut greu. Vecina mea, doamna Stanciu, a venit într-o zi cu o prăjitură și mi-a spus:

— Maria dragă, bărbații sunt slabi uneori. Dar copiii… copiii nu-și dau seama cât doare până nu trec ei prin asta.

Am dat din cap fără să spun nimic. În fiecare seară mă uitam la pozele de familie: Crăciunuri fericite, vacanțe la mare, aniversări cu torturi făcute în casă. Unde greșisem? De ce nu mă vedeau?

După o săptămână, Vlad m-a sunat:

— Mamă… putem veni acasă? Putem vorbi?

Au venit amândoi seara târziu. Erau obosiți și triști.

— Mamă… ne pare rău dacă te-am rănit. Dar vrem să înțelegi că și noi suferim. Nu știm de cine să ascultăm… Tu spui una, tata alta… Noi suntem prinși la mijloc.

Am izbucnit în plâns.

— Eu v-am crescut! Eu am făcut totul pentru voi! Cum puteți să nu fiți de partea mea?

Vlad s-a apropiat și m-a luat în brațe.

— Mamă… nu e vorba de tabere. E vorba că vrem liniște. Vrem să fim o familie, chiar dacă nu mai sunteți împreună…

Atunci am realizat cât de mult îi durea și pe ei totul. Cât de mult își doreau ca eu să fiu puternică pentru ei — dar eu eram prea rănită ca să văd asta.

Au trecut luni de atunci. Încerc să mă adun, să-mi găsesc un rost fără Sorin și fără certitudinile vechiului meu univers. Am reluat legătura cu vechile colege de la școală, merg la cursuri de pictură și încerc să mă apropii din nou de băieții mei — fără reproșuri, fără așteptări imposibile.

Dar uneori mă întreb: oare chiar putem ierta trădarea celor dragi? Oare copiii mei mă vor vedea vreodată cu adevărat? Sau rănile astea vor rămâne mereu între noi?