După 37 de Ani Împreună: Prăbușirea Căsniciei Noastre la Bătrânețe

— Nu mai pot, Ilie! Nu mai pot să trăiesc lângă tine ca și cum am fi doi colegi de apartament, nu soț și soție! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce în bucătărie mirosea a ciorbă de perișoare și a cafea rămasă de dimineață.

Ilie s-a oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și privirea pierdută. — Ce vrei să spui, Maria? Nu înțeleg… Avem tot ce ne trebuie, copiii sunt bine, avem casa noastră, pensia merge. Ce-ți mai lipsește?

Am simțit cum mă sufocă pereții aceia galbeni, tapetul vechi, tablourile cu poze de familie care nu mai însemnau nimic. — Îmi lipsește să fiu văzută, Ilie! Să simt că mai contez pentru tine, că nu sunt doar femeia care gătește și face curat!

A tăcut. Ca de obicei. Tăcerea lui era mai grea decât orice ceartă. Așa a fost mereu: el, bărbatul tăcut, muncitor, care nu-și arată niciodată sentimentele. Eu, cea care am încercat să țin familia unită, să nu se vadă niciodată crăpăturile.

Ne-am căsătorit în 1987, într-o iarnă geroasă, cu nuntă mică la țară. Am crescut împreună doi copii, Anca și Radu, am trecut prin lipsuri, prin griji, prin ani de sacrificii. Am stat la cozi pentru lapte și carne, am strâns bani pentru apartamentul ăsta de două camere din Ploiești. Am crezut că dacă trag de mine și nu mă plâng, totul va fi bine.

Anii au trecut. Copiii au crescut, au plecat la facultate, apoi la casele lor. Anca e la Cluj, Radu la București. Vin acasă doar de sărbători, cu nepoții sau, mai nou, doar cu câinele lor, Max. De Crăciunul trecut, au venit pe fugă, au lăsat câinele și au plecat la munte cu prietenii. Noi am rămas să ne uităm unul la altul peste masa plină, fără să știm ce să ne spunem.

În noaptea aceea, am plâns în baie. Nu pentru că eram singură, ci pentru că eram singură lângă Ilie. M-am întrebat: când am devenit doi străini? Când s-a stins dragostea? Sau poate nici n-a fost vreodată, ci doar obișnuință și frică de singurătate?

— Maria, nu înțeleg de ce vrei să strici totul acum, la vârsta asta… Cine o să aibă grijă de tine? Cine o să-ți aducă pastilele? a întrebat Ilie într-o seară, când i-am spus că vreau să divorțăm.

— Nu vreau să mai trăiesc cu cineva doar de frică! Nu vreau să mor încet, în fiecare zi, lângă un om care nu mă mai vede!

A urmat o lună de tăceri și priviri reci. Vecinii au început să bârfească. Sora mea, Elena, mi-a spus că sunt nebună: „La vârsta ta? Ce-o să zică lumea? Toate femeile stau cu bărbații lor, nu vezi? Așa e viața!”

Dar eu nu mai puteam. Mă trezeam dimineața cu un gol în stomac. Mergeam în parc și mă uitam la bătrânii care se țineau de mână. Mă întrebam dacă și ei simt același gol sau doar s-au resemnat.

Într-o zi, am găsit o scrisoare veche de la Ilie, din armata. Scria: „Abia aștept să ne facem o familie, să fim fericiți.” Am plâns. Unde s-a dus omul acela? Unde s-a dus fata care visa la fericire?

Am ajuns la tribunal într-o zi ploioasă de aprilie. Ilie era îmbrăcat în costumul lui vechi de la nuntă. Eu aveam rochia pe care mi-am cumpărat-o pentru botezul nepoatei. Ne-am privit ca doi necunoscuți. Judecătoarea ne-a întrebat dacă suntem siguri. Ilie a oftat și a spus: „Dacă asta vrea Maria…”

După proces, am ieșit pe hol și am stat pe o bancă. Ilie s-a uitat la mine și a spus încet: — Poate că am greșit undeva… Dar nu știu unde.

— Și eu am greșit, Ilie. Poate că am tăcut prea mult. Poate că am așteptat să te schimbi. Poate că am uitat să trăim.

Ne-am despărțit fără scandal, fără urlete. Doar cu un gust amar și cu un sentiment de eșec pe care nu-l pot descrie.

Acum stau singură în apartamentul nostru. Max doarme la picioarele mele. Anca mă sună des, dar simt că nu poate înțelege ce simt. Prietenele mă evită, ca și cum divorțul ar fi contagios.

Mă uit la pozele vechi și mă întreb: Oare am făcut bine? Oare e mai bine să trăiești singur decât să mori încet lângă cineva? Sau poate dragostea adevărată e doar un mit?

Voi ce credeți? Poate supraviețui o căsnicie fără iubire sau e mai bine să ai curajul să pleci, chiar și la bătrânețe?