După moartea lui Doru, am fost alungată din casa noastră: povestea unei renașteri neașteptate

— Nu mai ai ce căuta aici, Maria! Casa asta e a noastră, nu a ta!
Vocea Irinei răsuna tăios în holul luminat slab de becul vechi. Stăteam cu mâinile strânse pe valiza mică, udă leoarcă după ce ieșisem în ploaie să-mi limpezesc gândurile. Nu-mi venea să cred că, după zece ani de căsnicie cu Doru, copiii lui mă priveau ca pe o străină.
— Irina, te rog… Nu am unde să mă duc. Lasă-mă măcar până mâine dimineață…
— Nu! Tata s-a dus, iar tu nu ai niciun drept aici!
Mihai, fratele ei mai mare, stătea cu brațele încrucișate lângă ușă. Privirea lui era rece, de parcă niciodată nu împărțisem aceeași masă sau nu râsesem împreună la vreo sărbătoare.
— Maria, nu vrem scandal. Ai avut destul timp să-ți faci bagajele.
Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Doru murise acum două săptămâni, răpus de un infarct fulgerător. Îl plânsesem singură, pentru că Irina și Mihai nu voiseră să stea nici măcar la priveghi. Acum, mă dădeau afară din casa în care fiecare colțișor păstra amintiri cu el: râsul lui în bucătărie, mirosul cafelei dimineața, serile când citeam împreună.

Am ieșit în ploaie fără să mai spun nimic. Strada era pustie, iar umbrela mi se stricase cu câteva zile înainte. Mergeam încet, cu valiza grea și sufletul și mai greu. M-am oprit sub un felinar și am început să plâng în hohote. Nu aveam pe nimeni în orașul ăsta — părinții mei muriseră de mult, iar sora mea era plecată în Italia.

Am dormit prima noapte la o pensiune ieftină de la marginea orașului. Mirosea a mucegai și a tutun vechi, dar era cald și uscat. Dimineața m-am trezit cu ochii umflați și inima strânsă de frică: ce voi face mai departe? Aveam cincizeci și trei de ani, fără serviciu stabil — Doru mă convinsese să renunț la muncă acum doi ani, ca să avem mai mult timp împreună.

În zilele următoare am bătut orașul în lung și-n lat căutând un loc de muncă. La supermarket mi s-a spus că sunt prea bătrână pentru casierie. La o firmă de curățenie m-au privit cu milă: „Avem fete tinere care se mișcă mai repede.” Am simțit cum mă sufoc de neputință și rușine.

Într-o după-amiază, am intrat într-o cofetărie micuță din centru să-mi iau o cafea. Era aproape goală, doar o femeie la vreo șaizeci de ani citea ziarul la o masă. Am cerut timid o cafea la ibric și m-am așezat lângă geam. După câteva minute, femeia s-a apropiat:

— Te-am văzut de câteva ori pe aici… Pari necăjită. Eu sunt Lidia.

Am izbucnit în plâns fără să vreau. I-am povestit totul: despre Doru, despre copiii lui, despre cum am ajuns pe drumuri. Lidia m-a ascultat fără să mă întrerupă.

— Știi… și eu am trecut prin ceva asemănător acum mulți ani. Nu e ușor, dar nu ești singură. Dacă vrei, poți sta la mine câteva zile până te pui pe picioare.

Am acceptat cu jumătate de gură — nu aveam altă opțiune. Lidia locuia într-un apartament modest la etajul patru al unui bloc vechi. Mi-a făcut ceai și mi-a dat o pijama curată.

— O să găsești tu un rost aici, Maria. Oamenii ca noi nu se lasă doborâți așa ușor.

În următoarele săptămâni, Lidia m-a ajutat să-mi refac CV-ul și m-a dus la un centru pentru femei aflate în dificultate. Acolo am cunoscut-o pe Camelia, o asistentă socială blândă care mi-a găsit un post part-time la o grădiniță ca îngrijitoare.

La început mi-a fost greu — copiii erau gălăgioși, iar eu mă simțeam stingheră printre educatoare tinere. Dar după câteva zile, micuța Ilinca m-a luat de mână și mi-a spus:

— Tu ești bunica noastră nouă?

Am zâmbit printre lacrimi. Poate că nu mai aveam familie, dar aici începeam să simt din nou că aparțin undeva.

Încet-încet, am început să-mi revin. Am strâns bani și mi-am găsit o garsonieră micuță la periferie. În fiecare seară vorbeam cu Lidia la telefon sau ne întâlneam la cofetărie să povestim despre ziua noastră.

Irina și Mihai nu m-au mai căutat niciodată. Uneori îi vedeam pe stradă și mă întrebam dacă regretau ceva din ce făcuseră. Dar apoi îmi aminteam cât de mult m-au rănit și îmi promiteam că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi calce sufletul în picioare.

Au trecut doi ani de atunci. Acum am prietene noi, un loc de muncă unde sunt apreciată și chiar am început să pictez — ceva ce visam dintotdeauna dar nu avusesem curajul să încerc.

Uneori mă gândesc la Doru și la viața pe care am pierdut-o peste noapte. Dar apoi privesc spre fereastra garsonierei mele modeste și simt recunoștință pentru tot ce am reușit să reconstruiesc din nimic.

Oare cât de mult putem pierde înainte să ne regăsim cu adevărat? Și câte vieți poate trăi un om într-o singură existență? Poate că răspunsul e chiar aici, în curajul de a începe din nou.