După moartea soacrei, totul s-a schimbat. Oare ar fi trebuit să-mi ascult mama?

— Nu mai pot, Ilie! Nu mai pot să trăiesc așa, să mă simt străină în propria casă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Ilie, soțul meu, stătea la masa din bucătărie, cu ochii în telefon, de parcă nici nu m-ar fi auzit.

— Nu exagera, Maria, așa e la țară. Toți trăim împreună, ne ajutăm, a răspuns el, fără să ridice privirea.

Dar eu știam că nu e așa. De când a murit soacra mea, Paraschiva, casa s-a schimbat. Parcă toată căldura și ordinea pe care le aducea ea s-au risipit. Rămăsesem doar eu, cu socrul meu, Gheorghe, și cu cumnata mea, Lenuța, care nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească faptul că nu sunt „de-a lor”.

Mama mi-a spus mereu: „Maria, nu te băga să stai cu familia bărbatului, că nu-i ușor. O să-ți pierzi liniștea și respectul.” Dar eu, îndrăgostită până peste cap de Ilie, am crezut că dragostea le rezolvă pe toate. Am lăsat orașul, serviciul la farmacie și prietenele, și m-am mutat la țară, în casa lor veche, cu miros de lemn ars și mușcate la ferestre.

Primele luni au fost suportabile. Paraschiva era o femeie blândă, cu ochii calzi și mâinile mereu ocupate. Mă învăța să fac sarmale, să cos la război, să am răbdare cu Ilie. Dar după ce a murit, totul s-a destrămat. Gheorghe a devenit ursuz, tăcut, iar Lenuța, care nu s-a măritat niciodată, a început să mă privească ca pe o intrusă.

— Maria, de ce nu ai dat tu drumul la foc? Ce fel de noră ești dacă nu știi să ții casa caldă? mă întreba Lenuța aproape zilnic, cu vocea ei ascuțită.

— Am fost la câmp cu Ilie, n-am apucat… încercam să mă apăr.

— Da’ ce, la oraș nu se muncește? Aici nu-i ca la oraș, să ți se aducă totul pe tavă! îmi răspundea ea, cu o privire tăioasă.

În fiecare zi simțeam cum mă sting puțin câte puțin. Ilie era prins între mine și familia lui. Nu voia să supere pe nimeni, dar nici nu mă apăra. Seara, când ne retrăgeam în camera noastră, îi spuneam:

— Ilie, nu mai pot. Parcă nu mai sunt om aici. Parcă nu mai am voie să respir.

— Lasă, Maria, o să se obișnuiască și ei cu tine. E greu pentru toți fără mama, îmi răspundea el, dar vocea lui era lipsită de convingere.

Într-o zi, după ce am venit de la fântână cu două găleți grele, am găsit-o pe Lenuța răscolind prin dulapul meu.

— Ce faci acolo? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc furia.

— Caut ștergarele mamei. Știu că le-ai pus tu undeva. Nu-i frumos să le ții ascunse, sunt ale casei!

— Nu le-am ascuns, le-am pus la păstrare, să nu se strice. Dacă vrei, ți le dau acum.

— Nu trebuie să-mi dai tu nimic! Aici nu tu faci regulile!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Eram tratată ca o străină, ca o servitoare. Nu mai aveam niciun colț al meu. Nici măcar Ilie nu mai era al meu cu adevărat. Seara, când am încercat să-i spun ce s-a întâmplat, a dat din umeri:

— Lenuța e supărată, las-o să se descarce. Nu te mai consuma.

În acea noapte am plâns în pernă, fără să știe nimeni. M-am gândit la mama. Îi simțeam vocea în minte: „Maria, nu te sacrifica pentru nimeni. Respectul nu se cerșește.”

Au trecut săptămâni în care am încercat să mă fac utilă, să nu deranjez, să fiu „fata bună”. Dar nimic nu era de ajuns. Gheorghe mă ignora, Lenuța mă acuza de orice, iar Ilie se retrăgea tot mai mult în tăcere. Într-o duminică, la masă, Gheorghe a izbucnit:

— De când a murit maică-ta, nimic nu mai e la locul lui! Maria, tu nu știi să ții casa! Parcă ne-ai blestemat!

Am simțit cum mi se taie respirația. Am lăsat furculița jos și am ieșit afară, în curte. Am stat pe banca de lângă nuc și am plâns în hohote. M-am gândit la viața mea de dinainte, la liniștea de acasă, la mama care mă avertizase. Oare chiar greșisem alegând dragostea în locul demnității?

În acea seară, am făcut bagajul. Ilie m-a găsit cu valiza la ușă.

— Unde pleci?

— Acasă la mama. Nu mai pot. Dacă vrei să fii cu mine, vino după mine. Dacă nu, rămâi aici. Eu nu mai pot trăi fără respect.

A rămas tăcut, cu ochii în pământ. Am plecat. Drumul spre oraș a fost lung și plin de lacrimi. Mama m-a primit în brațe, fără reproșuri. Doar m-a mângâiat pe păr și mi-a spus:

— Ți-am zis eu, fată dragă, dar fiecare trebuie să-și trăiască viața și să învețe pe pielea lui.

Au trecut luni până când Ilie a venit după mine. A înțeles că dragostea nu înseamnă sacrificiu fără limite. Ne-am mutat într-o garsonieră mică, dar liniștită. Am început să reconstruim totul de la zero, departe de umbrele trecutului.

Uneori mă întreb: dacă aș fi ascultat-o pe mama de la început, aș fi fost mai fericită? Sau poate că doar așa am învățat să mă prețuiesc cu adevărat? Oare câte femei mai trăiesc astăzi aceeași luptă pentru respect în casele altora?