După moartea tatălui, am dat-o afară pe mama vitregă – Am greșit?

— Nu poți să faci asta, Ana! Nu poți! vocea Ioanei răsuna în sufrageria care, până nu demult, era plină de râsete și miros de cafea proaspătă. Acum, totul părea rece, străin, ca și cum tata ar fi luat cu el căldura când a plecat.

Stăteam în picioare, cu mâinile strânse pe spătarul scaunului, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Ioana, mama mea vitregă de aproape zece ani, mă privea cu ochii umezi, dar încăpățânați. În spatele ei, geamantanul albastru era deja pregătit. Nu știam dacă să mă simt vinovată sau eliberată.

— Ana, te rog… Nu am unde să mă duc. Casa asta a fost și a mea atâția ani. Am avut grijă de tatăl tău când tu erai la facultate, când tu erai plecată cu prietenii. Am fost aici, zi de zi…

Vocea ei tremura. M-am uitat la poza cu tata de pe bibliotecă. Zâmbea larg, cu brațul pe după umerii mei și ai Ioanei. Îmi aminteam cât de mult m-am opus la început relației lor. După ce mama a murit de cancer, tata s-a stins încet, până când Ioana a apărut și l-a readus la viață. Dar eu nu am putut niciodată să o accept cu adevărat.

— Ioana, nu e vorba că nu apreciez ce ai făcut pentru tata. Dar casa asta e tot ce mi-a rămas din copilărie. E a mea. Și… și nu pot să trăiesc aici cu tine. Nu acum. Poate niciodată.

A tăcut. S-a uitat la mine ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar s-a răzgândit. A ridicat geamantanul și a ieșit fără să mai privească înapoi. Ușa s-a trântit încet, iar liniștea care a urmat m-a făcut să mă simt mică și singură.

A doua zi au început telefoanele. Mătușa Maria: „Ana, cum ai putut? Femeia aia a avut grijă de fratele meu ca de ochii din cap!” Unchiul Doru: „Nu te recunosc! Tata tău s-ar răsuci în mormânt dacă ar ști!” Chiar și verișoara mea, Simona: „Ai rămas singură și tot nu poți ierta?”

M-am închis în casă zile întregi. M-am plimbat prin camerele goale, atingând mobila veche, covorul persan pe care alergam când eram mică, peretele unde tata își ținea colecția de ceasuri. Totul părea să mă acuze.

Într-o seară, am găsit o scrisoare de la tata într-un sertar. Scrisul lui tremurat: „Ana, sper să găsești puterea să ierți și să iubești din nou. Viața e prea scurtă pentru răzbunări.” Am plâns ore întregi.

Dar nu era vorba doar de răzbunare. Era despre dreptate. Ioana nu era mama mea. Nu era sânge din sângele meu. Și totuși… era singura care rămăsese lângă tata când eu nu puteam.

Am încercat să vorbesc cu ea după câteva zile. I-am dat mesaj: „Ioana, putem discuta?” Mi-a răspuns sec: „Nu cred că mai avem ce.”

Rudele au continuat să mă judece. Unii au încetat să-mi vorbească. Alții au venit la mine acasă să-mi spună cât de crudă am fost. Am început să mă întreb dacă nu cumva au dreptate.

Într-o zi, am găsit-o pe Ioana în parc, pe o bancă, cu o pungă de pâine pentru porumbei. M-am apropiat încet.

— Ioana… îmi pare rău pentru tot.

S-a uitat la mine fără ură, dar nici cu blândețe.

— Ana, fiecare are drumul lui. Eu am pierdut totul într-o clipă: bărbatul pe care l-am iubit și casa unde am crezut că voi îmbătrâni liniștită. Dar tu ai pierdut ceva mai mare: liniștea sufletului tău.

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. Oare chiar am greșit? Oare dreptatea mea era doar egoism mascat?

Acum stau singură în sufragerie și mă întreb: dacă tata ar fi aici, ce mi-ar spune? Oare există vreodată un răspuns corect când vine vorba de familie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?