După moartea tatălui meu, am alungat-o pe partenera lui: Familia mă consideră crud, dar eu am altă poveste

— Nu ai niciun drept să mă dai afară, Vlad! a țipat Mariana, cu ochii injectați de lacrimi și furie, în timp ce își strângea grăbită câteva haine într-o valiză veche.

Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu mâinile încleștate pe spătarul unui scaun, simțind cum fiecare cuvânt al ei îmi răscolește amintirile. Casa mirosea încă a cafeaua pe care tata o făcea dimineața, iar pe masa din lemn masiv zăceau două scrisori neterminate. Una era pentru mine, cealaltă pentru ea. Nu le-am citit niciodată.

— E casa tatălui meu, Mariana. Și a rămas a mea. Ai stat aici destul, am spus apăsat, încercând să-mi ascund vocea tremurândă.

A izbucnit în plâns, dar nu m-am clintit. În mintea mea, scena asta se derula de ani de zile. De când mama a murit de cancer, când aveam doar zece ani, iar tata a adus-o pe Mariana în viața noastră. O femeie cu zâmbet larg și ochi verzi, care părea mereu să știe ce vrea. Dar eu nu am putut niciodată să o accept. Pentru mine era intrusa care îi lua locul mamei, oricât de mult ar fi încercat să mă convingă că nu e așa.

Tata s-a schimbat după moartea mamei. A devenit tăcut, absent, iar eu am crescut cu sentimentul că nu mai aparțin nicăieri. Mariana încerca să mă apropie de ea, dar fiecare gest al ei mi se părea fals. Îmi aduc aminte cum venea la ședințele cu părinții și încerca să fie „mamă” pentru mine, dar eu îi răspundeam rece sau o ignoram complet. Într-o seară, când aveam paisprezece ani, i-am spus direct:

— Nu vei fi niciodată mama mea.

Mi-a zâmbit trist și mi-a spus:

— Știu, Vlad. Dar aș vrea măcar să pot fi cineva care te ajută.

N-am vrut să aud. Am crescut cu resentimente și furie mocnită. Tata părea că nu vede nimic. Își petrecea serile cu Mariana în bucătărie, râzând la glume pe care nu le înțelegeam sau nu voiam să le înțeleg. Eu stăteam în camera mea, ascultând muzică tare ca să nu-i aud.

Anii au trecut și distanța dintre noi s-a adâncit. Am plecat la facultate la București și m-am întors acasă doar de sărbători. Tata îmbătrânea văzând cu ochii, iar Mariana era mereu acolo – făcând cumpărături, gătind, având grijă de el când s-a îmbolnăvit. Dar pentru mine tot nu era de ajuns. Când tata s-a stins, după o lungă suferință, am simțit că tot universul meu se prăbușește din nou.

La înmormântare, rudele șușoteau pe la colțuri:

— Săraca Mariana… ce-o să facă acum?

— Vlad e singurul moștenitor… oare o va lăsa să stea?

M-am simțit ca un străin printre ei. Sora tatei, mătușa Lidia, m-a tras deoparte după slujbă:

— Vlad, gândește-te bine înainte să iei vreo decizie. Mariana a fost lângă tatăl tău când nimeni altcineva n-a mai fost.

Am dat din cap absent. În mintea mea era clar: casa trebuia să fie doar a mea. Era singurul lucru care-mi mai rămânea din copilărie, din viața cu mama.

Când i-am spus Marianei că trebuie să plece, a izbucnit:

— Am stat lângă el cincisprezece ani! L-am îngrijit când tu erai plecat! Cum poți să fii atât de crud?

Am simțit un nod în gât, dar nu am cedat:

— Nu e vorba despre tine. E vorba despre mine și despre tata. Despre ce mi-a rămas mie din toată povestea asta.

A plecat după două zile, lăsând casa pustie și rece. Am rămas singur între pereți care păstrau ecoul certurilor noastre și al râsetelor lor din bucătărie. Familia m-a judecat aspru:

— Vlad, ai fost nedrept! mi-a spus verișoara mea Ioana la telefon.

— Poate… dar nimeni nu știe cum m-am simțit eu toți anii ăștia.

Am început să mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că Mariana merita mai mult respect pentru tot ce a făcut pentru tata. Poate că eu am rămas blocat în trecut și n-am putut să văd dincolo de propriile mele răni.

În fiecare seară mă plimb prin casă și mă uit la fotografiile vechi: una cu mama ținându-mă de mână la mare; alta cu tata și Mariana la aniversarea lor. Încerc să găsesc un sens în toate astea.

Oare am fost prea dur? Sau pur și simplu am vrut să-mi recuperez viața pe care am pierdut-o odată cu mama? Poate că dreptatea nu e niciodată simplă într-o familie destrămată… Voi ce ați fi făcut în locul meu?