După nuntă, fiica mea și ginerele s-au mutat la noi: Când dragostea de mamă devine povară

— Mamă, nu mai avem unde să mergem! Nu poți să ne dai afară, nu acum!
Vocea Elianei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă rămas de la prânz. Mă uitam la ea, la ochii ei mari, umezi, și simțeam cum inima mi se strânge. Dar nu mai puteam. Nu mai puteam să fiu stâlpul tuturor, să car pe umeri greutatea unei familii care nu mai era doar a mea.

Totul a început cu ani în urmă, când Eliana avea doar 15 ani. Atunci am decis să vând jumătate din magazinul meu de haine second-hand ca să-i pot plăti meditațiile la matematică și să-i cumpăr laptopul pe care îl visa. Soțul meu, Viorel, nu era de acord. „O răsfeți prea mult! O să ajungă să creadă că totul i se cuvine!” Dar eu nu puteam să-i refuz nimic. Era singurul nostru copil și voiam să aibă tot ce n-am avut eu.

Anii au trecut repede. Eliana a intrat la facultate la București, iar eu am rămas singură cu Viorel și grijile mele. Magazinul mergea din ce în ce mai prost. Clienții se împuținau, iar facturile se adunau pe masa din sufragerie. Dar când Eliana venea acasă în vacanțe, uitam de toate. Îi găteam mâncărurile preferate, îi spălam hainele, îi ascultam poveștile despre colegi și profesori.

Apoi l-a cunoscut pe Radu. Un băiat liniștit, cu ochii verzi și mâinile mereu reci. Nu m-a deranjat niciodată prezența lui, dar nici nu m-a încântat. Era genul acela de om care nu spune nimic, dar te face să simți că nu ești niciodată destul de bun pentru el. S-au căsătorit repede, după ce Eliana a terminat facultatea. Nunta a fost mică, la restaurantul din colț, cu rudele apropiate și câțiva prieteni.

După nuntă, au venit la noi „doar pentru câteva luni”, până își găsesc ceva de închiriat. Au trecut doi ani de atunci. Doi ani în care casa noastră s-a umplut de certuri șoptite după uși închise, de haine aruncate peste tot, de vase murdare lăsate în chiuvetă și de facturi care nu se mai terminau.

— Mamă, dacă ne dai afară, unde vrei să mergem? Nici Radu nu are serviciu stabil!
Eliana plângea din nou. M-am uitat la ea și am simțit un amestec ciudat de milă și furie.

— Eliana, eu nu vă dau afară. Dar nu mai pot trăi așa! Nu mai pot să mă trezesc dimineața cu stomacul strâns că iar trebuie să mă împrumut ca să plătesc curentul! Nu mai pot să văd cum Viorel se închide în el și nu mai vorbește cu nimeni!

Radu a intrat în bucătărie fără să salute.

— Ce se întâmplă aici?
— Mama vrea să ne dea afară!
— Nu vreau să vă dau afară! Dar trebuie să vă asumați viața voastră!
Radu a oftat și a dat ochii peste cap.

— Știam eu că o să ajungem aici…
— Unde? Să vă cer să fiți adulți? Să vă cer să vă găsiți un rost?
Am simțit cum vocea mi se rupe. M-am sprijinit de chiuvetă și am început să plâng.

Viorel a venit din sufragerie și s-a uitat la noi cu ochii lui obosiți.

— Ajunge! Casa asta nu mai e ce-a fost! Toată lumea e nervoasă, toată lumea suferă!
Eliana s-a ridicat brusc și a fugit în camera ei. Am rămas cu Viorel și cu Radu, care se uita la mine ca la un dușman.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, ascultând cum Eliana plânge încet în camera ei. Mi-am adus aminte de serile când îi citeam povești înainte de culcare și mă rugam să fie fericită toată viața ei.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Eliana în bucătărie, cu ochii umflați.

— Mamă… îmi pare rău că te-am supărat. Dar nu știu ce să facem…
Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă e.

— E timpul să vă construiți viața voastră. Eu te voi ajuta cât pot, dar nu mai pot trăi pentru voi. Trebuie să-ți găsești drumul tău.

A urmat o lună grea. Radu a început să caute serios un loc de muncă. Eliana a aplicat pentru un post la o grădiniță privată. Au găsit o garsonieră micuță la marginea orașului. În ziua când au plecat, casa mi s-a părut brusc prea mare și prea goală.

Viorel m-a luat de mână.

— Ai făcut ce trebuia. Poate acum o să fim din nou noi doi…

M-am uitat pe geam la Eliana care își încărca ultimele bagaje în mașină. Am simțit un gol imens în suflet, dar și o liniște pe care n-o mai avusesem de mult.

Mă întreb: Oare unde se termină sacrificiul unei mame și unde începe dreptul ei la liniște? Cât timp trebuie să ne punem viața pe pauză pentru copiii noștri? Voi ce ați fi făcut în locul meu?