După Nuntă: Între Dragoste și Umbra Soacrei Mele

— Nu, nu pune zahăr în ciorbă, Irina! La noi în familie nu se face așa! vocea doamnei Mariana răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar Vlad, soțul meu, nici măcar nu ridică privirea din telefon. Mă simt ca o musafiră în propria casă, deși locuim aici de trei ani.

M-am măritat cu Vlad din dragoste, sau cel puțin așa am crezut. Ne-am cunoscut la facultate, la Cluj, și totul părea perfect: râdeam mult, visam împreună la o viață simplă, dar plină de sens. După nuntă, ne-am mutat în apartamentul părinților lui din București, „până ne punem pe picioare”. Doar că picioarele mele au început să tremure încă din prima zi.

— Irina, ai pus iar hainele lui Vlad la spălat cu ale tale? Nu vezi că se scămoșează? mă ceartă soacra mea într-o dimineață. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Vlad oftează și iese din cameră.

La început am încercat să-i fac pe plac. Îi găteam după rețetele ei, îi aranjam masa cum îi plăcea, îi ascultam sfaturile despre cum „se ține un bărbat”. Dar cu fiecare zi simțeam cum mă pierd pe mine însămi. Prietenele mele mă sunau tot mai rar. Mama îmi spunea la telefon:

— Irina, nu te recunosc. Unde e fata aia veselă și curajoasă?

Nu știam ce să-i răspund. Într-o seară, după ce Vlad a venit târziu de la serviciu și a trecut pe lângă mine fără să mă salute, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Parcă nu mai exist în casa asta!

El s-a uitat la mine mirat:

— Ce ai? Mama doar vrea să ne ajute. Nu mai face atâta caz.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era doar despre ciorbă sau haine. Era despre faptul că nu mai aveam voie să fiu eu însămi. Mariana decidea tot: ce mâncăm, unde mergem în concediu, ce cadouri cumpărăm de Crăciun. Chiar și când am vrut să-mi caut un job nou, a spus:

— Nu te complica, Irina. E bine să fii acasă, să ai grijă de Vlad.

Într-o zi am primit un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Ana: „Hai la cafea! Mi-e dor de tine.” Am ezitat, știind că Mariana va comenta dacă lipsesc prea mult. Dar am mers. Am stat două ore și am râs ca pe vremuri. Ana m-a privit direct în ochi:

— Irina, tu nu mai ești tu. De ce accepți să trăiești așa?

M-am întors acasă cu inima grea. Mariana m-a întâmpinat cu sprâncenele ridicate:

— Unde ai fost? Vlad a întrebat de tine.

— Am ieșit cu Ana.

— Data viitoare anunță-mă! Nu e frumos să pleci așa.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am uitat la Vlad care dormea liniștit și m-am întrebat: oare el chiar nu vede? Sau nu-i pasă?

A doua zi am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, vreau să ne mutăm singuri. Simt că nu mai pot respira aici.

El a dat din umeri:

— Știi că nu ne permitem încă. Și mama are nevoie de noi.

— Dar eu? Eu nu contez?

A tăcut. Am simțit că mă sufoc.

Au trecut luni în care am trăit ca o umbră. Mergeam la piață cu Mariana, găteam împreună, dar orice încercare de a schimba ceva era întâmpinată cu replici acide sau tăceri apăsătoare. Într-o zi am găsit într-un sertar vechi un jurnal din liceu. Am citit pagini întregi despre visele mele: voiam să devin profesoară, să călătoresc, să scriu o carte. Am izbucnit în plâns.

În acea seară am avut curajul să-i spun Marianei:

— Vreau să-mi caut un job și să mă înscriu la master.

Ea a râs scurt:

— Ce prostii! La ce-ți trebuie? Ai tot ce-ți trebuie aici.

Dar pentru prima dată n-am cedat.

— Nu mai pot trăi așa. Vreau să fiu eu însămi.

Vlad m-a privit speriat:

— Irina, ce te-a apucat?

— M-am săturat să fiu invizibilă!

A urmat o ceartă cumplită. Mariana a plâns, spunând că sunt nerecunoscătoare. Vlad a plecat nervos la un prieten. Am rămas singură în bucătărie și am simțit pentru prima dată liniște.

A doua zi mi-am trimis CV-ul la câteva școli private. După o săptămână am primit un telefon: „Vrem să vă cunoaștem!”

Când le-am spus acasă, Mariana a început iar cu reproșurile:

— O să-l pierzi pe Vlad dacă faci asta!

Dar eu deja luasem decizia.

Au urmat luni grele: certuri zilnice, tăceri apăsătoare, priviri reci la masă. Vlad s-a schimbat; era tot mai distant. Într-o seară mi-a spus:

— Dacă vrei altceva decât familia asta, poate ar trebui să pleci.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Dar pentru prima dată în ani de zile am simțit și o urmă de libertate.

Mi-am făcut bagajele și am plecat la Ana pentru câteva zile. Am plâns mult, dar am început să respir din nou. Mi-am găsit un apartament mic și am început noul job. Primele luni au fost grele; uneori mă întrebam dacă am făcut bine.

Dar într-o dimineață m-am trezit și m-am privit în oglindă: eram tot eu, dar mai puternică.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte femei trăiesc în umbra unei soacre sau a unei familii care le anulează? Cât timp trebuie să treacă până ne dăm voie să fim noi înșine?