După șaptezeci de ani: culoarea târzie a iubirii

— Nu mai pune atâta sare, Ileana, că iar mă cerți că am tensiunea mare!
Vocea lui Vasile răsună din bucătărie, iar eu, cu lingura în mână, mă opresc o clipă. Îmi tremură mâna, dar nu de la vârstă, ci de la emoție. Azi se împlinesc doi ani de când l-am cunoscut pe Doru. Doi ani de când am simțit că inima mea poate să bată altfel, chiar dacă am trecut de șaptezeci.

Nu știu dacă să râd sau să plâng. Îmi amintesc perfect ziua aceea de toamnă târzie, când am mers la farmacie după pastilele lui Vasile. Era frig și ploua mărunt. În fața farmaciei, un bărbat cu pălărie veche și palton ponosit încerca să-și aprindă o țigară. M-a privit scurt, cu ochii lui albaștri ca cerul înainte de furtună.

— Aveți nevoie de ajutor? — m-a întrebat el, văzând că mă chinuiam cu umbrela.

— Nu, mulțumesc, mă descurc… — am răspuns, dar vocea mi-a tremurat.

Apoi a zâmbit. Un zâmbet cald, care mi-a încălzit sufletul mai tare decât orice ceai băut vreodată. Așa a început totul. Întâlniri întâmplătoare la piață, discuții lungi pe banca din fața blocului, plimbări prin parc. Doru era diferit. Avea povești din tinerețe, vorbea despre poezie și despre cum a iubit o singură femeie toată viața lui. Sau cel puțin așa credeam atunci.

Acasă, Vasile nu bănuia nimic. El era mereu preocupat de televizor și de știrile lui nesfârșite. Eu mă simțeam vinovată, dar nu puteam să mă opresc. Doru îmi aducea flori de câmp și-mi recita versuri de Nichita Stănescu. Mă făcea să râd ca o fată tânără. Pentru prima dată după moartea fiului nostru, Simion, simțeam că trăiesc din nou.

Dar viața nu e niciodată simplă. Într-o seară, când Doru m-a invitat la el acasă să bem un ceai, am observat o fotografie veche pe noptieră. O femeie tânără, cu părul prins în coc și ochi triști. Am întrebat cine e.

— E Ana… soția mea. A murit acum douăzeci de ani — a spus el, evitându-mi privirea.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu pentru că avea o soție decedată — și eu eram măritată — ci pentru felul în care a spus-o. Ca și cum ascundea ceva.

În următoarele săptămâni am început să observ lucruri ciudate. Doru primea telefoane târzii în noapte și ieșea din cameră să vorbească. Uneori dispărea zile întregi fără să dea vreun semn. Când îl întrebam unde a fost, îmi răspundea vag: „Am avut treabă la țară.”

Într-o zi, l-am urmărit fără să știe. L-am văzut intrând într-o casă veche din marginea satului. Am stat ascunsă după gard și am văzut cum o femeie bătrână îl îmbrățișează. Am simțit cum mi se rupe inima.

Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Când l-am confruntat, a oftat adânc:

— Ileana, nu ți-am spus tot adevărul… Femeia aceea e sora mea vitregă. Are Alzheimer și are nevoie de mine. Nu voiam să te împovărez cu problemele mele.

Am plâns mult în noaptea aceea. Nu știam dacă să-l cred sau nu. În sufletul meu se dădea o luptă între dorința de a iubi și frica de a nu fi rănită din nou.

Vasile a început să observe că sunt schimbată. Într-o seară, când m-am întors târziu acasă, m-a întrebat:

— Ileana, tu mai ții la mine?

Nu am știut ce să-i răspund. Îl respectam pe Vasile pentru tot ce am trăit împreună, dar dragostea noastră se transformase într-un fel de obișnuință tristă.

Într-o zi, Doru mi-a spus că vrea să plece la fiica lui din Germania și m-a întrebat dacă vreau să-l urmez.

— Ești nebun? La vârsta asta să las totul și să plec? — am izbucnit eu.

— Poate că tocmai acum trebuie să avem curajul să trăim pentru noi — mi-a răspuns el blând.

Am stat nopți întregi gândindu-mă ce să fac. Sora mea, Maria, mi-a spus:

— Ileano, tu ai fost mereu cea responsabilă dintre noi. Dar nu uita că viața nu te mai așteaptă.

În final, n-am avut curajul să plec cu Doru. Am rămas cu Vasile, cu rutina noastră liniștită și cu amintirea unei iubiri care mi-a dat aripi pentru o vreme.

Acum stau la fereastră și privesc ploaia care cade peste satul nostru liniștit. Mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am ratat ultima șansă la fericire adevărată.

Oare merită dragostea orice sacrificiu? Sau uneori trebuie să ne mulțumim cu liniștea pe care o avem? Voi ce ați fi făcut în locul meu?