Durerea tăcută a Anei: Povestea unei educatoare dintr-un oraș mic

— Nu vreau să merg acasă, doamna Maria, pot să mai stau cu dumneavoastră? Glasul Anei răsuna slab, aproape stins, în timp ce ceilalți copii se grăbeau spre părinți, cu ghiozdanele colorate săltând pe umeri. M-am uitat la ea și am simțit un nod în gât. Era a treia zi la rând când Ana rămânea ultima, privind cu ochii mari și umezi ușa grădiniței.

Mă numesc Maria și sunt educatoare la grădinița din orașul nostru mic, unde toată lumea știe pe toată lumea. De obicei, copiii sunt gălăgioși, plini de energie, dar Ana era altfel: tăcută, retrasă, cu un zâmbet timid care apărea doar când îi citeam povești. Într-o zi, am observat o vânătaie pe brațul ei mic. Am întrebat-o ce s-a întâmplat. S-a uitat în jos și a spus încet: — M-am lovit de masă.

Nu am crezut-o. Era ceva în felul în care își ascundea mâinile, în privirea ei speriată. Am încercat să vorbesc cu mama ei, doamna Lidia, dar femeia era mereu grăbită, evitându-mi privirea. — E doar obosită, doamnă educatoare. E sensibilă, nu-i place gălăgia. Și a plecat rapid, trăgând-o pe Ana după ea.

În acea seară nu am putut dormi. Mă tot gândeam la Ana și la ochii ei triști. A doua zi, am încercat să o fac să se deschidă. Am desenat împreună, am construit castele din cuburi, dar de fiecare dată când aduceam vorba despre familie, se închidea ca o scoică.

— Ana, ce-ți place cel mai mult acasă? am întrebat-o într-o pauză.
— Îmi place când e liniște… și când tata nu e acasă.

Am simțit cum mi se strânge inima. În oraș se știa că tatăl Anei, domnul Petru, era un om dur, mereu cu voce ridicată, dar nimeni nu vorbea deschis despre ce se întâmpla în casa lor. Oamenii spuneau doar: „Așa e el, mai aprig.”

Într-o zi ploioasă de noiembrie, Ana a venit la grădiniță cu ochiul vânăt. Am chemat-o pe mama ei la discuție. — Ce s-a întâmplat cu Ana? — S-a împiedicat pe scări, doamnă Maria. Copiii sunt neatenți… Dar vocea ei tremura și ochii îi fugeau peste umăr.

Am simțit că nu mai pot sta deoparte. Am vorbit cu directoarea grădiniței, doamna Stanciu. — Maria, știi cum e la noi… Dacă te bagi peste familie, te vorbește tot orașul. Și dacă nu ai dovezi? Poate chiar pățești ceva rău. Dar eu nu puteam să ignor semnele.

Am sunat la Protecția Copilului. Au venit două doamne serioase care au discutat cu Ana și cu părinții ei. După vizită, domnul Petru a venit furios la grădiniță. — Cine ți-a dat dreptul să te bagi în familia mea? Să nu mai aud că pui întrebări copilului meu! Am simțit frică pentru prima dată în cariera mea.

În zilele următoare, Ana a venit tot mai tăcută. Într-o dimineață a venit cu o scrisoare micuță ascunsă în palmă: „Doamna Maria, vă rog să mă ajutați.” Am plâns citind acele cuvinte scrise cu litere stângace.

Am încercat din nou să vorbesc cu autoritățile. Mi s-a spus că „nu sunt suficiente dovezi” și că „familia trebuie sprijinită să se descurce singură”. M-am simțit neputincioasă și furioasă. În oraș au început să circule zvonuri că „doamna Maria vrea să destrame familii”. Colegele mă priveau ciudat, iar părinții altor copii mă evitau.

Într-o seară târzie, am primit un telefon de la Lidia. Plângea în hohote: — Nu mai pot! Petru a devenit violent și cu mine… Nu știu unde să mă duc! Am luat-o pe Ana și am fugit la sora mea din satul vecin.

A doua zi am mers la poliție împreună cu Lidia. De data asta au ascultat-o. Au deschis anchetă și au emis ordin de protecție împotriva lui Petru. Ana și mama ei au rămas o vreme ascunse la rude.

După câteva luni, Ana s-a întors la grădiniță. Era alt copil: râdea, se juca, desena fluturi colorați. Într-o zi mi-a spus: — Acum nu-mi mai e frică să merg acasă.

Dar pentru mine nimic nu mai era ca înainte. Oamenii încă mă priveau suspicios pe stradă. Unii părinți au venit să-mi spună că „nu e treaba mea ce fac oamenii acasă”. Alții mi-au mulțumit în șoaptă.

M-am întrebat de multe ori dacă am făcut bine sau rău intervenind. Dacă nu era Ana? Dacă era alt copil? Câți copii trăiesc aceeași teroare în tăcere?

Uneori mă gândesc: oare câți dintre noi alegem să tăcem doar ca să nu deranjăm liniștea aparentă a comunității? Și dacă tăcerea noastră costă copilăria unui copil?