Durerea unei mame: Dispariția monumentului fiului meu și adevărul care a zguduit satul

— Nu se poate, nu se poate! — am urlat, cu genunchii înfipți în pământul ud, privind locul gol unde, până ieri, trona monumentul de piatră al lui Radu, băiatul meu. Mâinile îmi tremurau, iar lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji. Simțeam cum lumea mi se prăbușește din nou, ca în ziua când l-am pierdut pe Radu.

— Ce s-a întâmplat, Ileana? — a venit în fugă vecina mea, Maria, cu basmaua strânsă pe cap și ochii mari de spaimă.

— Au furat monumentul! L-au furat, Maria! Cum să facă cineva așa ceva? Cum să-mi ia și ultima amintire de la copilul meu?

Maria s-a uitat în jur, neîncrezătoare. Cimitirul era pustiu, doar vântul foșnea printre cruci. Am simțit cum mă apucă de umeri și mă strânge la piept.

— Hai acasă, Ileana, hai să bem o cană cu ceai. Poate găsim o explicație…

Dar nu voiam ceai. Voiam răspunsuri. Voiam să știu cine a putut să-mi facă una ca asta. Ani de zile am strâns bani din pensia mea de văduvă, am renunțat la haine noi, la medicamente, doar ca să-i ridic lui Radu un monument frumos, cu chipul lui sculptat și cu versurile pe care le iubea. Era tot ce-mi rămăsese de la el.

În zilele următoare, am bătut la toate ușile din sat. Am întrebat la primărie, la preot, la vecini. Unii ridicau din umeri, alții se fereau să mă privească în ochi.

— Nu știu nimic, Ileana… — mi-a spus preotul Mihai, evitându-mi privirea. — Poate au fost niște străini…

Dar eu știam satul nostru. Știam că nimeni nu intra aici fără să fie văzut. Și totuși, nimeni nu văzuse nimic.

Într-o seară, când mă întorceam de la cimitir cu sufletul sfâșiat, l-am găsit pe fratele meu, Gheorghe, așteptându-mă pe prispă.

— Ileana, trebuie să vorbim.

Mi-am dat seama după felul în care își frământa mâinile că știa ceva.

— Spune-mi adevărul! — am izbucnit. — Tu știi cine a făcut asta?

A oftat adânc și a privit spre pământ.

— Nu pot să-ți spun tot… dar cred că ar trebui să vorbești cu Vasile.

Vasile era nepotul meu, băiatul surorii mele mai mici. Fusese mereu un copil problemă — prins cu băutura, cu furturi mărunte. Dar să fure monumentul lui Radu? Nu puteam să cred.

Am mers la casa surorii mele în aceeași noapte. Vasile era acolo, cu ochii roșii și fața trasă.

— De ce ai făcut-o? — l-am întrebat direct.

A tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:

— N-am vrut… M-au pus niște oameni din sat. Au zis că piatra aia valorează bani mulți și că oricum nu mai vine nimeni la mormântul lui Radu…

M-am prăbușit pe scaun. Cum să spună cineva că nu mai vine nimeni? Eu eram acolo în fiecare zi! Cine putea fi atât de crud?

— Cine? Cine te-a pus?

A ezitat.

— Tanti Florica și domnul primar… Au zis că au nevoie de bani pentru reparații la biserică și că tu oricum nu poți plăti impozitul pe locul de veci…

Am simțit cum mi se rupe inima a doua oară. Florica fusese prietena mea din copilărie. Primarul venea la noi acasă de Paște. Cum au putut să mă trădeze?

În zilele ce au urmat, satul a început să vorbească. Unii mă priveau cu milă, alții cu rușine. Am aflat că nu eram singura: și altor familii li se luaseră crucile sau monumentele vechi sub pretextul „reparațiilor”. Totul pentru bani.

Am mers la primar.

— De ce mi-ați luat monumentul? — am întrebat cu vocea tremurândă.

A încercat să mă liniștească:

— Ileana, nu e așa cum crezi… Satul are nevoie de bani… Trebuia să alegem între reparații și niște pietre vechi…

— Pietrele alea sunt sufletul meu! — am urlat. — Sunt tot ce mi-a rămas de la copil!

Am plecat plângând. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la Radu, la cum ar fi reacționat el dacă ar fi văzut cât de puțin valorează memoria lui pentru unii oameni.

A doua zi am scris o scrisoare către ziarul județean. Am povestit tot: despre monumente dispărute, despre corupție și despre durerea unei mame care nu mai are unde să-și plângă copilul.

Povestea mea a ajuns pe prima pagină. Au venit reporteri în sat, au început anchete. Primarul a fost suspendat, iar Florica nu mi-a mai vorbit niciodată.

Dar monumentul nu l-am mai găsit niciodată. Nici chipul lui Radu sculptat în piatră, nici versurile lui preferate. Doar o bucată de pământ rămasă goală și o rană care nu se va vindeca niciodată.

Astăzi merg zilnic la cimitir și aprind o lumânare acolo unde ar fi trebuit să fie monumentul lui Radu. Oamenii mă salută cu respect sau cu teamă. Unii mă evită.

M-am întrebat mereu: cât valorează memoria unui copil pentru cei care n-au cunoscut niciodată dragostea adevărată? Și dacă dreptatea vine prea târziu, mai poate ea vindeca vreodată sufletul unei mame?