„E doar o cină, ce mare lucru?” – Povestea Anei și a lui Mihai

— E doar o cină, ce mare lucru? a spus Mihai, trântind telecomanda pe masă și uitându-se la mine cu ochii lui obosiți, dar reci. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când îmi arunca aceeași replică, ca și cum tot ce făceam eu în casă era un moft, nu o nevoie.

M-am oprit din tocat ceapa și am rămas cu cuțitul în mână, privindu-l. În mintea mea, se derulau toate serile în care veneam de la serviciu, obosită, și totuși găteam, spălam vasele, făceam temele cu Maria și îl ascultam pe Vlad povestind despre colegii lui de la liceu. Mihai venea târziu, mânca și se retrăgea în fața televizorului. Nu era rău, nu ridica vocea, dar nici nu părea să observe cât mă consumam.

— Mihai, tu chiar crezi că e „doar o cină”? am întrebat încet, cu voce tremurată.

— Ana, hai te rog… Toată lumea mănâncă seara. Nu trebuie să fie ceva special în fiecare zi. Dacă nu ai chef, comandăm pizza. Ce mare lucru? a spus el, ridicând din umeri.

M-am uitat la el și am simțit cum ceva în mine se rupe. Nu era vorba doar despre cină. Era despre toate zilele în care am pus pe primul loc familia, despre toate momentele când am renunțat la mine ca să le fie lor bine. Era despre faptul că niciodată nu mi-a spus „mulțumesc”, niciodată nu a întrebat dacă am nevoie de ajutor.

În acea seară, am decis să-l învăț o lecție. Am lăsat totul baltă: ceapa netocată, carnea nepusă pe foc. Am ieșit din bucătărie și m-am dus direct în dormitor. M-am întins pe pat și am început să plâng în tăcere. M-am gândit la mama mea, la cum făcea același lucru pentru tata și niciodată nu s-a plâns. Dar eu nu mai puteam.

A doua zi dimineață, Mihai s-a trezit primul. L-am auzit foșnind prin bucătărie. A venit la mine cu o cană de cafea.

— Ana… Nu știu ce s-a întâmplat aseară. Îmi pare rău dacă te-am supărat.

L-am privit în ochi.

— Mihai, tu chiar nu vezi? Nu vezi cât fac pentru voi? Nu vezi că mă simt invizibilă?

A tăcut. S-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea pentru prima dată după 15 ani de căsnicie.

— Dar… așa au făcut și părinții noștri. Așa e peste tot, Ana. Femeia are grijă de casă…

— Și bărbatul? Ce face bărbatul? Doar aduce bani acasă? Eu lucrez cot la cot cu tine! Și tot eu gătesc, spăl, fac cumpărături, mă ocup de copii… Tu când ai stat ultima dată cu Maria să-i citești o poveste? Sau cu Vlad să-l asculți?

A rămas fără cuvinte. Am văzut cum îi tremură mâinile pe cana de cafea.

— Nu mi-am dat seama… a spus încet.

— Nici nu ai vrut să-ți dai seama! am izbucnit eu.

În zilele următoare, am refuzat să mai gătesc sau să fac curat. Am venit acasă și m-am trântit pe canapea cu o carte sau am ieșit la plimbare cu prietena mea, Ioana. Copiii s-au plâns că nu e mâncare caldă, Mihai a încercat să comande pizza dar s-a încurcat cu aplicația. Într-o seară l-am găsit încercând să fiarbă paste; le-a uitat pe foc și s-au lipit de fundul cratiței.

— Ana, te rog… Nu mă descurc! a spus el disperat.

— Nici eu nu mă descurc singură de 15 ani! i-am răspuns fără milă.

A doua zi a venit acasă cu flori și a încercat să spele vasele. S-a certat cu Vlad pentru că nu-și strânsese hainele din sufragerie. Maria plângea că nu găsea șosetele potrivite pentru școală.

— Cum reușești tu să le faci pe toate? m-a întrebat Mihai într-o seară, cu sinceritate.

— Nu reușesc! Doar că nimeni nu vede cât mă costă asta…

În weekend am convocat „ședință de familie”. Le-am spus tuturor că nu mai pot continua așa. Vlad a ridicat din umeri:

— Mamă, dar tu mereu ai făcut totul…

— Poate pentru că n-am avut de ales! Dar acum aleg altfel. De azi înainte fiecare are responsabilități: Vlad spală vasele marțea și joia, Maria își strânge jucăriile și pune masa, Mihai gătește sâmbătă dimineața. Eu… eu vreau să am timp pentru mine!

Au protestat toți la început. Dar după câteva săptămâni au început să aprecieze ce făceam înainte fără ca ei să observe. Mihai a început să mă întrebe dacă vreau să ieșim doar noi doi la plimbare sau dacă poate găti el cina duminica.

Nu spun că totul s-a schimbat peste noapte sau că nu mai există tensiuni. Dar acum simt că nu mai sunt invizibilă în propria mea casă.

Uneori mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi ne pierdem identitatea printre cratițe și rufe nespălate? Oare cât valorează „doar o cină” atunci când ești singura care o pregătește zi de zi?