Echilibru pe muchie de cuțit: Între carieră, familie și visuri uitate

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să dezlipesc resturile de mâncare de pe farfuria Mariei. Era deja trecut de ora nouă, copiii nu-și terminaseră temele, iar în bucătărie domnea haosul. Radu stătea pe canapea, cu ochii în telefon, absent la tot ce se întâmpla în jur.

— Ce s-a întâmplat acum? a întrebat el, fără să ridice privirea.

M-am oprit din frecat și am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât. Nu era prima dată când simțeam că mă sufoc. De luni de zile, poate chiar ani, jonglam cu jobul la bancă, cu mesele copiilor, cu ședințele de la școală și cu toate micile urgențe care păreau să cadă doar pe umerii mei. Radu lucra și el mult, dar când ajungea acasă părea că se evaporă din realitatea noastră.

— Nimic nu s-a întâmplat acum. S-a întâmplat totul. În fiecare zi. Simt că sunt invizibilă aici. Că totul depinde doar de mine. Tu nu vezi? Nu simți?

Radu a oftat și a pus telefonul jos. Pentru prima dată după mult timp, m-a privit cu adevărat.

— Crezi că mie îmi e ușor? Crezi că nu sunt obosit? Că nu mă apasă nimic?

— Dar tu mă vezi pe mine? Pe noi? Pe copii? Am ajuns să fim colegi de apartament, nu familie!

A urmat o tăcere apăsătoare. Maria a venit timidă în bucătărie:

— Mami, mă ajuți la matematică?

Am simțit că mă prăbușesc. Am lăsat buretele jos și am îngenuncheat lângă ea.

— Sigur, iubita mea. Hai să vedem ce ai acolo.

În timp ce îi explicam fracțiile, gândurile îmi alergau haotic: când am ajuns aici? Când am uitat să fiu și eu om, nu doar mamă sau angajată? Când am încetat să mai fim o echipă?

Noaptea aceea a trecut greu. După ce copiii au adormit, m-am dus în dormitor și am găsit curajul să-i spun lui Radu tot ce mă apăsa. Am plâns amândoi. Am recunoscut că ne-am pierdut printre facturi, deadline-uri și griji zilnice.

— Nu știu cum să facem altfel, a spus el încet. Dar vreau să încercăm.

A doua zi dimineață, ceva s-a schimbat. Radu s-a trezit primul și a pregătit micul dejun. Copiii au râs când l-au văzut încercând să facă clătite. A fost stângaci, dar sincer. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt singură.

Au urmat luni de încercări și eșecuri. Am făcut un program împreună: cine duce copiii la școală, cine gătește marți, cine spală hainele sâmbătă. Ne-am certat pe cine uitase să cumpere lapte sau cine nu a dat cu aspiratorul. Dar am început să vorbim mai mult. Seara stăteam împreună la masă și fiecare povestea ceva din ziua lui.

Mama mea nu înțelegea de ce îl „pun la treabă” pe Radu.

— Bărbatul trebuie lăsat să fie bărbat! Ce-i asta să spele vasele?

Dar eu știam că altfel nu mai puteam merge înainte. Nu voiam ca fetele mele să creadă că e normal ca mama să fie mereu obosită și nervoasă.

La serviciu nu era mai ușor. Șefa mea, doamna Popescu, avea mereu pretenții noi.

— Irina, ai terminat raportul? Știi că trebuie până mâine dimineață!

Îmi venea să urlu uneori. Dar am început să spun „nu” mai des. Să cer ajutor când simțeam că mă sufoc.

Într-o seară, după o zi grea la birou și o ceartă cu Radu pe tema facturii la gaze, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. M-am întrebat dacă toate femeile simt la fel: că trebuie să fie perfecte peste tot și mereu disponibile pentru toți.

Am început să vorbesc cu prietenele mele despre asta. S-au deschis și ele: Ana plângea uneori în baie ca să nu o vadă copiii; Simona se simțea vinovată când își lua două ore doar pentru ea; Laura se gândea serios la divorț pentru că soțul ei refuza orice implicare.

Ne-am dat seama că nu suntem singure. Că e nevoie de curaj să ceri ajutor și să recunoști că nu poți duce totul singură.

Acum nu pot spune că totul e perfect. Sunt zile când mă simt din nou copleșită sau când Radu uită promisiunile făcute. Dar suntem o echipă – imperfectă, dar reală.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte au curajul să spună „ajută-mă” fără teamă sau rușine? Poate dacă am vorbi mai des despre asta, n-am mai fi atât de singure…