Ecoul tăcerii: Lupta mea cu singurătatea în inima Bucureștiului – poți să te regăsești printre străini?

— De ce nu răspunzi, Ilinca? De ce nu vrei să vii acasă? Vocea mamei răsună în telefon, tăioasă și plină de reproș. Mă opresc pentru o clipă pe peronul Gării de Nord, cu telefonul strâns în palmă și privirea pierdută printre chipurile grăbite. În jurul meu, lumea se mișcă într-un ritm amețitor, dar eu simt că stau pe loc, prinsă între două lumi: cea a familiei mele din Ploiești, care nu mă înțelege, și cea a Bucureștiului, care mă înghite încet, fără milă.

— Mamă, am mult de lucru la facultate. Nu pot acum, chiar nu pot… încerc să-mi stăpânesc vocea să nu tremure. Dar știu că simte. Știe că nu e doar despre facultate. Știe că e ceva mai adânc, dar nu vrea să audă.

— Nu te mai recunosc, Ilinca. Parcă ai devenit alt om de când ai plecat la București. Ce-ți lipsește acolo? Ai tot ce-ți trebuie! De ce nu poți fi ca ceilalți?

Închid ochii și inspir adânc. Ceilalți… mereu ceilalți. Sora mea mai mică, Ana, care a rămas acasă și îi ajută pe ai noștri la magazinul de cartier. Verii mei, care s-au căsătorit devreme și au copii. Eu sunt „ciudata” familiei, fata care a vrut mai mult, care a plecat la oraș să studieze psihologia și care acum se luptă cu propriii demoni.

— Mamă, trebuie să închid. Am trenul. Te sun eu mai târziu.

Nu am niciun tren. Nu am niciun plan. Doar nu mai pot duce discuția asta încă o dată. Închid telefonul și mă las pe o bancă rece de metal. Mă uit la oamenii din jur: un bătrân cu o sacoșă ruptă, doi adolescenți care râd zgomotos, o femeie cu ochii roșii de plâns. Fiecare pare să aibă o poveste, dar niciuna nu se intersectează cu a mea.

Am venit la București cu speranța că voi găsi ceva ce acasă nu era: libertate, prieteni adevărați, sens. Dar după doi ani aici, mă simt mai singură ca niciodată. Colegii de la facultate sunt mereu ocupați sau prea obosiți pentru altceva decât sesiuni scurte de bârfă pe WhatsApp. Prietena mea cea mai bună din liceu, Roxana, s-a mutat în Cluj și vorbim tot mai rar. Iar băiatul pe care l-am plăcut, Vlad, m-a folosit doar ca să uite de fosta lui iubită.

Seara, când ajung în garsoniera mea mică din Drumul Taberei, mă prăbușesc pe pat și ascult ecoul tăcerii. Uneori plâng fără motiv. Alteori mă uit la pereții goi și mă întreb dacă așa va fi mereu: să fiu o străină printre străini.

Într-o zi de marți, după un seminar plictisitor despre tulburările de personalitate, am ieșit cu colega mea de grupă, Cristina. Am mers la o cafenea micuță din centru.

— Tu chiar crezi că oamenii pot fi fericiți singuri? m-a întrebat ea brusc.

Am zâmbit amar.

— Nu știu… cred că unii se prefac mai bine decât alții.

Cristina m-a privit lung.

— Știi… și eu mă simt singură uneori. Dar nu spun nimănui. Toți cred că dacă ai mulți prieteni pe Facebook sau dacă ieși la cluburi ești ok. Dar nu e chiar așa.

Am simțit pentru prima dată că cineva mă vede cu adevărat. Am vorbit ore întregi despre familie, despre presiunea de a fi „cineva”, despre frica de a nu dezamăgi.

— Mama vrea să mă fac medic ca tata. Dar eu vreau să pictez… îi tremura vocea Cristinei.

— Și mama vrea să fiu „normală”. Să mă întorc acasă și să mă mărit cu un băiat „de treabă”.

Am râs amândouă printre lacrimi.

Dar momentele astea sunt rare. În restul timpului, fiecare zi e o luptă cu mine însămi: să mă ridic din pat dimineața, să merg la cursuri unde nimeni nu observă dacă lipsesc sau nu, să răspund la mesajele mamei fără să izbucnesc în plâns.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, am primit un mesaj de la tata: „Sper că ești bine. Mama e supărată că nu vii acasă. Să ai grijă de tine.” Am plâns mult atunci. Tata nu spune des ce simte. Dar știam că îi pasă.

În Ajunul Crăciunului am decis să merg acasă. În trenul spre Ploiești am stat lângă o femeie care citea o carte veche de poezii. Mi-a zâmbit cald când i-am spus „Sărbători fericite”. Pentru prima dată după mult timp am simțit căldura unui gest simplu.

Acasă lucrurile au fost ca întotdeauna: mama grăbită prin bucătărie, Ana povestind despre notele ei bune la școală, tata privind meciul la televizor. La cină am încercat să le spun cum mă simt.

— Mamă… uneori mi-e greu la București. Mă simt singură…

Mama s-a uitat la mine mirată.

— Cum adică singură? Ai atâția oameni acolo! E plin orașul!

— Da… dar nu e același lucru…

Ana mi-a luat mâna sub masă și mi-a zâmbit timid.

— Și eu mă simt uneori așa la școală…

Atunci am înțeles că nu sunt singura care poartă masca asta groasă a normalității.

Când m-am întors în București după sărbători, am început să caut grupuri de terapie pentru tineri. Am cunoscut oameni ca mine: studenți rătăciți printre vise și presiuni familiale, oameni care caută sens într-un oraș rece.

Nu am găsit încă răspunsuri la toate întrebările mele. Dar am găsit curajul să vorbesc despre ce simt și să ascult poveștile altora.

Poate că nu suntem atât de singuri pe cât credem. Poate că fiecare dintre noi are nevoie doar de cineva care să asculte fără să judece.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu senzația asta apăsătoare de singurătate? Oare dacă am avea curajul să vorbim despre ea, s-ar schimba ceva?