„Ești moartă pentru noi!” – Povestea unei seri care mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, Irina! vocea mamei a tăiat aerul din restaurant ca o lamă ascuțită. Toți invitații s-au oprit din vorbit, iar privirile s-au întors spre noi. Tata, cu obrajii roșii de la vin și emoție, încerca să zâmbească, dar ochii lui trădau neliniștea. Era ziua lui, 60 de ani, o vârstă la care ar fi trebuit să simtă doar bucurie, nu rușine sau dezamăgire.

Am simțit cum îmi tremură mâinile pe cutia cu cadoul pregătit pentru el – un ceas vechi, restaurat, pe care îl găsisem la un anticariat din București. Îl țineam strâns, ca pe o ancoră, în timp ce mama continua să mă privească cu dispreț. — Ai avut de ales, Irina. Și ai ales banii, nu familia. Pentru mine, ești moartă! a spus ea, cu o răceală care m-a înghețat pe dinăuntru.

Nu era prima dată când ne certam, dar niciodată nu ajunsese atât de departe. Totul începuse cu un an în urmă, când am acceptat să lucrez ca PR pentru un om de afaceri controversat, domnul Dobre. Familia mea, profesori și medici, nu putea accepta că fiica lor lucrează pentru cineva cu reputație dubioasă. Dar eu aveam nevoie de bani, de independență, de un sens al meu. Și, da, domnul Dobre mi-a pus la dispoziție un bodyguard, pe Alex, după ce am primit amenințări anonime la birou. Mama a văzut totul ca pe o trădare. Tata încerca să mă înțeleagă, dar era prins între două focuri.

— Mamă, te rog, nu aici, nu azi, am șoptit, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. — Nu azi? Dar când, Irina? Când să-ți spun că nu mai vreau să te văd? Că nu mai ești fiica mea? a răspuns ea, ridicând vocea. O mătușă a încercat să o calmeze, dar mama a smuls mâna și a continuat: — Ai ales să fii cu mafioții, să-ți vinzi sufletul pentru bani. Pentru mine, ai murit!

În acel moment, ușa restaurantului s-a deschis larg și Alex, bodyguardul meu, a intrat. Era îmbrăcat la costum, cu privirea rece și atentă, scanând rapid încăperea. Toți invitații au amuțit. — Irina, trebuie să vorbim, a spus el, apropiindu-se de mine. Mama s-a ridicat brusc de la masă. — Ce caută ăsta aici? Să nu-mi spui că ai adus și poliția! a strigat ea, isterizată.

— Ești în pericol, Irina. Trebuie să plecăm, acum, mi-a spus Alex, ignorând privirile tuturor. Am simțit cum mi se taie respirația. — Ce? Nu, nu pot să plec, e ziua tatălui meu! am protestat, dar el a insistat: — Nu e timp de explicații. Ești urmărită. Au aflat unde ești. Trebuie să ieșim pe ușa din spate.

Tata s-a ridicat și el, încercând să mă protejeze. — Ce se întâmplă aici? Irina, ce ai făcut? a întrebat el, cu vocea tremurândă. Mama, deja albă la față, a început să plângă. — Ți-am spus eu că ne aduci numai necazuri! Ți-am spus!

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Toți cei pe care îi iubeam mă priveau ca pe o străină. Am lăsat cutia cu ceasul pe masă și am fugit după Alex, cu inima bătându-mi nebunește. Pe holul restaurantului, Alex mi-a șoptit: — Nu e vina ta. Dar trebuie să fii tare. Nu te mai poți întoarce acasă, cel puțin nu acum.

Am ieșit pe o ușă laterală, în noapte, cu pașii grăbiți și sufletul sfâșiat. În mașină, Alex a încercat să mă liniștească, dar eu nu mai puteam plânge. Mă simțeam goală, trădată, abandonată. — O să treacă, Irina. O să vezi, mi-a spus el, dar nu l-am crezut. Cum să treacă? Mama mă urăște, tata nu știe ce să creadă, iar eu nu mai am niciun loc pe care să-l pot numi „acasă”.

În zilele care au urmat, am stat ascunsă într-un apartament din Militari, cu Alex mereu aproape. Îmi era frică să ies, să răspund la telefon, să citesc mesajele de la familie. Tata mi-a trimis un SMS: „Te iubesc, dar nu știu cum să te ajut.” Mama nu mi-a scris nimic. Mătușa mea mi-a spus că mama nu vrea să audă de mine, că a spus tuturor că nu mai are fată.

Într-o seară, am primit un telefon de la domnul Dobre. — Irina, știu că e greu, dar trebuie să fii puternică. Familia ta va înțelege, într-o zi. Ai făcut ce trebuia. Dar eu nu mai știam ce e bine și ce e rău. Mă simțeam prinsă între două lumi: una a banilor, a pericolului, a secretelor, și una a familiei, a iubirii, dar și a judecății și respingerii.

Alex a devenit singurul meu sprijin. Îmi aducea mâncare, mă asculta, mă încuraja. Într-o noapte, mi-a spus: — Știi, și eu am pierdut familia din cauza meseriei. Dar, uneori, trebuie să alegem ce e mai bine pentru noi, nu pentru ceilalți. Am plâns în brațele lui, simțind pentru prima dată că nu sunt chiar atât de singură.

Au trecut săptămâni până când am avut curajul să-i scriu mamei. I-am trimis un mesaj lung, în care i-am explicat totul: de ce am ales jobul, de ce am nevoie de protecție, cât de mult îmi lipsește familia. Nu mi-a răspuns. Dar tata mi-a scris: „Mama ta are nevoie de timp. Și eu. Dar nu uita că te iubim, chiar dacă nu știm să o arătăm.”

Într-o zi, am ieșit din ascunzătoare. Am mers la cimitir, la mormântul bunicii, și am plâns acolo, spunându-i tot ce nu puteam spune nimănui. Am simțit că trebuie să merg mai departe, chiar dacă nu mai am familia lângă mine. Alex m-a așteptat la poartă, tăcut, dar prezent.

Acum, după luni de zile, încă nu m-am împăcat cu mama. Tata mă sună din când în când, dar discuțiile sunt scurte și stânjenitoare. Am învățat să trăiesc cu dorul, cu vina, cu speranța că, poate, într-o zi, mama va înțelege că nu am vrut decât să fiu eu însămi. Dar oare cât de mult trebuie să suferim pentru a fi acceptați de cei pe care îi iubim? Și cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a ne păstra demnitatea și libertatea? Poate că răspunsul nu există, dar știu sigur că nu sunt singura care a trecut prin asta. Voi ce ați fi făcut în locul meu?