„Fă-ți singur de mâncare!” – Povestea unei femei care a spus „ajunge” soțului care refuza să devină adult

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot! Fă-ți singur de mâncare dacă ți-e foame! am urlat, cu vocea tremurândă și ochii plini de lacrimi, în mijlocul bucătăriei. Era ora opt seara, iar el stătea tolănit pe canapea, cu telecomanda în mână, așteptând să-i pun cina în față, ca în fiecare seară din ultimii doisprezece ani.

Nu știu ce m-a apucat atunci. Poate oboseala care mi se așezase pe umeri ca o plapumă grea, poate faptul că fetița noastră, Ilinca, mă trăgea de mânecă să-i verific temele, poate doar faptul că mă simțeam invizibilă în propria casă. Dar știu sigur că acel moment a fost începutul sfârșitului pentru rutina noastră toxică.

Mihai s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit o limbă străină. — Ce-ai pățit? Ești nervoasă? Hai, lasă, că nu-i mare lucru să pui niște cartofi la fiert… a murmurat, fără să ridice ochii din televizor.

Atunci am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba despre cartofi sau despre cină. Era vorba despre toți anii în care am făcut totul: am spălat, am gătit, am făcut cumpărături, am crescut copilul, am mers la serviciu și tot eu am fost cea care a adus pacea când se isca vreo ceartă. El? El era mereu „obosit”, „stresat”, „nu știa cum să facă” sau „nu avea chef”.

— Mihai, nu mai pot. Nu mai vreau să fiu servitoarea ta. Nu mai vreau să mă simt ca o umbră în casa asta. Dacă vrei să mănânci, gătește-ți singur! i-am spus, cu vocea spartă.

Ilinca s-a uitat speriată la noi. — Mami, tati, nu vă certați… a șoptit ea.

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o în brațe. — Nu ne certăm, iubita mea. Doar că uneori oamenii trebuie să spună ce simt ca să nu se îmbolnăvească de supărare.

După acea seară, Mihai a început să mă ignore. Trei zile nu mi-a vorbit decât monosilabic. A încercat să-și facă singur omletă și a ars tigaia. A lăsat vasele murdare în chiuvetă până au prins miros. Apoi a început să-mi reproșeze: — Uite ce-ai făcut! Acum nici nu mai e ordine în casă! Ce fel de mamă ești tu?

M-am simțit vinovată. Pentru o clipă, am vrut să cedez și să revin la vechile obiceiuri. Dar apoi mi-am amintit de toate serile când plângeam în baie ca să nu mă vadă Ilinca. De toate zilele când mergeam la serviciu cu ochii umflați de oboseală și colegii mă întrebau dacă sunt bolnavă.

Am început să vorbesc cu mama la telefon. — Mamă, nu mai pot. Simt că mă sufoc. Mihai nu vrea să schimbe nimic. Crede că totul i se cuvine.

Mama a oftat greu: — Știi că nici tatăl tău nu m-a ajutat niciodată… Dar tu ești altfel, fata mea. Nu lăsa să te calce în picioare.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Raluca m-a văzut abătută și m-a tras deoparte: — Irina, trebuie să ai grijă de tine. Dacă tu cazi, cine are grijă de Ilinca?

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când Mihai a venit acasă și a aruncat geaca pe scaun, am respirat adânc și i-am spus:

— Mihai, trebuie să vorbim serios. Eu nu mai pot continua așa. Dacă nu vrei să fii partenerul meu cu adevărat, dacă nu vrei să împărțim responsabilitățile casei și ale copilului, atunci nu văd rostul să mai fim împreună.

A tăcut mult timp. Apoi a izbucnit:

— Ce vrei de la mine? Să spăl vase? Să dau cu mopul? Eu muncesc toată ziua!

— Și eu muncesc! Și eu sunt obosită! Dar tu nu vezi decât ce faci tu! Nu vezi cât mă doare că nu contez pentru tine decât ca menajeră!

Discuția s-a terminat cu ușa trântită. Ilinca s-a ascuns sub plapumă și a plâns încet. M-am dus la ea și i-am promis că orice s-ar întâmpla, o voi iubi mereu.

Au urmat luni grele. Mihai a început să doarmă pe canapea. Vorbeam doar despre facturi sau despre Ilinca. Într-o zi, mi-a spus:

— Poate ar trebui să ne despărțim dacă tot nu-ți convine nimic.

Am simțit un gol imens în stomac. Dar apoi mi-am dat seama că nu mai eram speriată ca înainte. Eram doar obosită și hotărâtă.

Am început să merg la terapie. Am descoperit cât de mult mă neglijasem pe mine însămi din dorința de a-i mulțumi pe ceilalți. Am început să ies cu prietenele mele din nou, să citesc, să alerg în parc cu Ilinca.

Mihai a încercat să mă facă geloasă cu tot felul de aluzii despre colegele lui „care știu ce înseamnă o femeie adevărată”. Nu l-am băgat în seamă. Într-o seară, după ce Ilinca adormise, mi-a spus:

— Poate ai dreptate… Poate chiar ar trebui să încerc să fac mai mult prin casă.

Nu l-am crezut pe cuvânt. Dar am văzut că începe să spele vasele din când în când sau să ducă gunoiul fără să-i spun eu.

Nu știu dacă vom rămâne împreună sau nu. Dar știu că nu voi mai accepta niciodată să fiu invizibilă sau folosită doar pentru confortul altora.

Uneori mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?