„Familia mea sunt niște profitori adevărați”: Cum am ajuns să-mi înfrunt părinții pentru prima dată

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei pline de zgomot. Tata s-a oprit din mestecat, iar fratele meu, Sorin, a ridicat din sprâncene, ca și cum nu-i venea să creadă că tocmai eu, fata cea „cuminte”, am ridicat tonul.

Era o seară de vară sufocantă, iar mirosul de sarmale și vin ieftin plutea peste masa noastră. De ani de zile, familia mea — părinții, fratele și chiar unchiul Gică — veneau la mine acasă ca la un hotel all-inclusive. Eu și soțul meu, Vlad, muncisem ani întregi să ne facem o casă mică, dar cochetă, la marginea Bucureștiului. Visul nostru era să avem liniște, poate chiar o grădină cu o saună mică din lemn de cedru, unde să ne găsim pacea după zilele lungi de muncă.

Dar liniștea nu a venit niciodată. De fiecare dată când aveau nevoie de ceva — bani pentru facturi, mâncare, sau chiar doar un loc unde să stea la povești până târziu — ușa noastră era mereu deschisă. La început mi se părea firesc: „Așa e familia”, îmi spuneam. Dar cu timpul, am început să simt că nu mai sunt fiica lor, ci bancomatul lor personal.

— Ce-ai pățit, fata tatii? — a întrebat tata cu voce blândă, dar știam că e doar o mască. — Nu-ți place să fim toți împreună?

M-am uitat la Vlad. Ochii lui erau obosiți, dar plini de susținere. Știa cât de greu îmi era să spun ce simt.

— Nu e vorba că nu vă vreau aici… Dar simt că nu mai am viața mea. Când a fost ultima dată când m-ați întrebat dacă sunt bine? Sau dacă am nevoie de ceva?

Sorin a râs scurt:

— Hai măi, Livia, nu te mai victimiza! Ce mare lucru dacă te ajutăm și noi cu ce putem? Tu ai serviciu bun, Vlad la fel… Noi ce să facem?

Asta era mereu scuza lor: „Noi ce să facem?” Tata ieșise la pensie devreme pe caz de boală — dar îl vedeam cum cară saci de ciment la negru pentru vecini. Mama lucra la o croitorie, dar banii dispăreau mereu pe bilete de loto și țigări. Sorin schimba joburi ca pe șosete și mereu avea nevoie „de un mic împrumut”.

Într-o zi, când Vlad a venit acasă cu o schiță pentru sauna noastră visată, am știut că trebuie să fac ceva. Era visul nostru comun — dar știam că dacă le spunem familiei, vor râde sau vor găsi o cale să profite și de asta.

— Livia, trebuie să punem limite — mi-a spus Vlad într-o seară, când stăteam pe terasa mică și priveam stelele. — Nu putem trăi pentru ei la nesfârșit.

Am plâns atunci. M-am simțit vinovată că vreau ceva doar pentru mine. Dar Vlad avea dreptate.

Așa că am făcut un plan. Următoarea dată când au venit toți la masă — cu sacoșele goale și buzunarele pline de pretenții — le-am spus direct:

— De luna viitoare, nu mai putem să vă ajutăm financiar. Avem nevoie de timp și spațiu pentru noi. Vrem să ne construim sauna aia mică din grădină și…

Nici n-am apucat să termin fraza că mama a izbucnit:

— Sauna?! Voi aveți bani de aruncat pe prostii și noi nu avem ce pune pe masă?!

Tata s-a ridicat brusc:

— Asta e recunoștința voastră? După tot ce am făcut pentru tine?

Sorin a trântit paharul pe masă:

— Săracii părinți! S-au chinuit o viață pentru tine și acum îi dai afară ca pe niște câini!

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am ridicat și eu:

— Nu vă dau afară! Dar vreau să trăiesc și eu! Să am ceva al meu! Nu mai pot să fiu mereu cea care salvează pe toată lumea!

A urmat o tăcere grea. Mama a început să plângă teatral, tata s-a uitat la mine ca la un străin. Sorin a ieșit trântind ușa.

În zilele următoare au urmat telefoane reci, reproșuri și vorbe grele. M-au făcut egoistă, nerecunoscătoare, chiar „fată rea”. Am plâns mult atunci. Dar Vlad m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— E greu acum, dar ai făcut ce trebuia.

Au trecut luni până când relațiile s-au mai domolit. Familia mea nu a mai venit atât de des. Au început să se descurce singuri — sau cel puțin să nu-mi mai ceară ajutorul la fiecare pas. Eu și Vlad ne-am construit sauna noastră mică din lemn de cedru. În serile reci de toamnă stăm acolo împreună și simt pentru prima dată că respir.

Uneori mă întreb: Oare am fost prea dură? Oare familia chiar merită orice sacrificiu? Sau e în regulă să spui „ajunge” atunci când simți că te pierzi pe tine însuți?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire?