Familia noastră ne seca de puteri: Cum am avut curajul să spunem „ajunge” și să ne regăsim fericirea

— Sorina, iar ai uitat să iei pâine! Ți-am spus de două ori dimineață! vocea mamei răsună din bucătărie, tăioasă ca o lamă. Mă opresc în prag, cu sacoșele grele atârnându-mi de mâini și cu inima bătându-mi nebunește. Vlad mă privește din hol, cu ochii lui obosiți, dar nu spune nimic. Știu că și el simte același nod în stomac ca mine.

De când ne-am mutat înapoi în apartamentul părinților mei, după ce Vlad și-a pierdut locul de muncă, viața noastră s-a transformat într-un șir nesfârșit de compromisuri. Mama are mereu ceva de reproșat, tata bombăne din colțul lui, iar fratele meu mai mic, Radu, vine zilnic să ceară bani sau ajutor la teme. Nu mai suntem doi adulți independenți; suntem doi copii mari care nu-și găsesc locul.

În fiecare seară, după ce toată lumea adoarme, Vlad și cu mine stăm pe balconul mic, cu privirea pierdută spre luminile orașului. „Sorina, cât mai rezistăm așa?” mă întreabă el într-o seară, cu voce joasă. Îmi mușc buza și simt lacrimile cum îmi ard ochii. „Nu știu… Dar nu mai pot.”

Visul nostru era simplu: o căsuță mică la marginea pădurii, undeva lângă Piatra Neamț, unde să putem respira liniștiți. Am strâns bani ani de zile pentru avansul la teren, dar mereu a apărut ceva: mama s-a îmbolnăvit și a trebuit să plătim analize scumpe; Radu a rămas repetent și am plătit meditații; tata a rămas fără serviciu și am acoperit facturile. De fiecare dată când ne apropiam de visul nostru, familia ne trăgea înapoi.

Într-o duminică dimineață, când Vlad tocmai ieșise să cumpere lapte, mama a intrat peste mine în cameră. „Sorina, trebuie să-i dai lui Radu 500 de lei. Are nevoie pentru un proiect la facultate.” Am simțit cum mi se strânge pieptul. „Mamă, nu mai avem bani. Chiar nu mai avem.”

Ea s-a uitat la mine cu o privire rece: „Cum adică nu mai aveți? Ce faceți cu banii? Nu vă ajunge că stați aici pe capul nostru?”

Atunci am simțit că explodez. „Mamă, noi plătim tot! Plătim mâncarea, plătim utilitățile, îi dăm lui Radu bani mereu! Noi când mai trăim pentru noi?”

A urmat o ceartă cumplită. Tata a venit din sufragerie și a început să țipe că suntem nerecunoscători. Radu a intrat și el și a început să plângă teatral. Vlad a intrat pe ușă exact atunci și s-a blocat în mijlocul scandalului.

După ce toată lumea s-a liniștit, Vlad m-a luat de mână și mi-a spus: „Sorina, dacă nu plecăm acum, nu vom mai pleca niciodată.”

În acea noapte nu am dormit deloc. Am făcut calcule pe hârtie, am verificat conturile bancare și am decis: vindeam mașina lui Vlad și luam un credit mic pentru restul banilor necesari avansului la teren. Nu era ideal, dar era singura șansă.

A doua zi dimineață am anunțat familia: „Ne mutăm. Am găsit o casă mică la țară. Plecăm peste două săptămâni.”

Mama a început să plângă: „Cum să ne lăsați singuri? Cine are grijă de noi?” Tata s-a închis în camera lui și nu a mai vorbit cu noi zile întregi. Radu m-a sunat în fiecare seară să mă roage să nu plecăm.

Au urmat două săptămâni de coșmar: reproșuri, șantaj emoțional, amenințări voalate că „o să vă pară rău”. Dar nu am cedat.

Când am ajuns la căsuța noastră din satul Izvoare, cu două valize și câteva cutii de carton, am simțit pentru prima dată după ani întregi că pot respira. Era liniște. Era aer curat. Era doar Vlad și cu mine.

Primele luni au fost grele. Ne-am descurcat cu puțin: lemne tăiate la mână pentru sobă, apă adusă cu găleata de la fântână, mâncare simplă gătită pe plită. Dar eram împreună și nimeni nu ne mai cerea nimic.

Familia ne-a sunat rar la început. Mama încă încerca să mă facă să mă simt vinovată: „Sorina, dacă pățește tata ceva? Dacă Radu are nevoie?” Dar am învățat să spun „nu”. Scurt și ferm.

Cu timpul, relațiile s-au mai domolit. Tata a început să mă sune doar ca să mă întrebe ce facem la țară. Radu s-a angajat part-time și a început să se descurce singur. Mama încă oftează când vorbim la telefon, dar nu mai are aceeași putere asupra mea.

Într-o seară de toamnă, stând pe prispa casei cu o cană de ceai fierbinte în mână și cu Vlad lângă mine, m-am întrebat: oare câți dintre noi trăim viețile altora doar din vinovăție? Câți avem curajul să spunem „ajunge”?

Poate că fericirea începe acolo unde se termină sacrificiul fără sens… Voi ce credeți? Ați avut vreodată curajul să puneți limite celor dragi?