Familia pe care n-am avut-o niciodată – povestea Veronicăi

— Ce cauți aici? am întrebat, cu voce tremurândă, când am intrat în sufragerie și am găsit-o pe Elena, soacra mea, cotrobăind prin sertarele mele. Era ora șapte seara, tocmai mă întorsesem de la serviciu, obosită și cu gândul la o baie fierbinte. Dar liniștea mea s-a spulberat în clipa în care am văzut-o.

Elena s-a întors spre mine cu o privire rece, aproape disprețuitoare. — Am venit să văd dacă ai făcut curat. Mihai mi-a spus că ai fost ocupată toată săptămâna, dar nu cred că e o scuză să lași casa în halul ăsta.

Mi-am mușcat buza de jos, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu era prima dată când intra fără să anunțe. Avea cheia de la apartament, „pentru urgențe”, dar pentru ea orice era o urgență: o farfurie nespălată, o haină aruncată pe scaun, o carte uitată pe masa din bucătărie.

Mihai nu era acasă. Lucrase peste program, ca de obicei. Îl sunasem pe drum, dar nu răspunsese. Știam că atunci când va veni, va încerca să calmeze spiritele, să-mi spună că „așa e mama”, că trebuie să am răbdare. Dar eu nu mai aveam răbdare. Mă simțeam invadată, sufocată, ca și cum nu aș fi avut niciodată un loc al meu.

— Te rog să pleci, am spus încet, aproape șoptit.

Elena a râs scurt. — Nu-mi spui tu mie ce să fac! Eu am crescut băiatul ăsta singură, știu ce-i trebuie. Dacă nu ești în stare să ai grijă de el și de casă, poate ar trebui să te gândești dacă meriți să fii aici.

Cuvintele ei au tăiat adânc. Mereu m-am simțit ca o intrusă în familia lor. Părinții mei au murit când eram mică, iar bunica m-a crescut cu greu, într-un sat uitat de lume. Când l-am cunoscut pe Mihai la facultate, am crezut că în sfârșit voi avea o familie adevărată. Dar familia lui era ca un zid rece, iar eu eram mereu pe dinafară.

Am încercat să-i câștig încrederea Elenei: i-am dus flori de ziua ei, am gătit după rețetele ei vechi, am ascultat poveștile despre copilăria lui Mihai. Dar nimic nu era suficient. Orice făceam era greșit sau insuficient.

În seara aceea, după ce Elena a plecat trântind ușa și murmurând ceva despre „femei leneșe”, am stat pe podeaua din bucătărie și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Dacă nu cumva nu meritam nici măcar puțina liniște pe care o aveam.

Câteva ore mai târziu, Mihai a venit acasă. M-a găsit stând cu genunchii la piept, privind în gol.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el, dar vocea îi era deja obosită.

— Mama ta a fost aici din nou. A intrat fără să anunțe… iar eu… nu mai pot.

A oftat și s-a așezat lângă mine. — Veronica, știi că vrea doar să ne ajute. Nu te mai consuma atât.

— Nu mă ajută! Mă face să mă simt ca o străină în propria casă! De ce nu poți să-i spui să nu mai intre fără să bată?

Mihai a tăcut mult timp. — E greu… știi cum e ea. Dacă-i spun ceva, se supără și nu mai vorbește cu mine cu zilele.

— Și eu? Eu contez?

A ridicat din umeri. — E mama…

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am realizat că pentru Mihai granițele mele nu contau. Că el nu vedea cât de mult mă doare lipsa asta de respect și acceptare.

Zilele următoare au fost un chin. Mergeam la serviciu ca un robot, evitam orice discuție cu Mihai despre subiectul ăsta. Elena continua să vină când voia ea; uneori găseam urme ale prezenței ei: o vază mutată din loc, hainele mele împachetate altfel în dulap.

Într-o duminică dimineață, când Mihai era la duș, Elena a apărut din nou. De data asta nu m-am mai ascuns după politețe.

— Doamnă Elena, vă rog să-mi dați cheia apartamentului!

S-a uitat la mine ca la o nebună. — Cum îndrăznești?

— Îndrăznesc pentru că e casa mea! Pentru că vreau să am intimitate! Pentru că nu mai pot trăi așa!

A început să țipe: — Tu n-ai familie! Tu nu știi ce înseamnă să fii mamă! Dacă ai fi avut părinți adevărați, ai fi știut să respecți!

Am simțit cum mi se taie respirația. M-a durut mai tare decât orice altceva spusese vreodată. Dar n-am cedat.

— Tocmai pentru că n-am avut familie vreau să-mi construiesc una aici! Dar nu pot dacă nu mă lăsați!

Mihai a ieșit din baie și ne-a găsit certându-ne. Pentru prima dată l-am văzut furios pe maică-sa.

— Mamă, dă-i cheia Veronicăi! Nu mai poți intra când vrei tu!

Elena a izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa.

După ce s-a făcut liniște, Mihai m-a luat în brațe și mi-a spus: — Îmi pare rău… N-am știut cât te doare.

Nu i-am răspuns atunci. Aveam nevoie de timp ca să-mi vindec rănile.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Elena venea doar când era invitată; relația noastră rămânea rece, dar cel puțin aveam spațiul meu. Cu Mihai am început să vorbim mai deschis despre ce simțim și ce ne dorim.

Uneori mă întreb dacă voi simți vreodată că aparțin cu adevărat unei familii sau dacă rana asta din copilărie va rămâne mereu deschisă. Oare câți dintre noi tragem după noi dorința asta disperată de acceptare? Și cât suntem dispuși să sacrificăm din noi pentru ea?