Fără întoarcere: Când rămâi singură cu un copil

— Plec, Natalia. Nu mai pot. Nu mai vreau.

Vocea lui Vlad răsuna încăpățânată în bucătăria mică, printre scutece, biberoane și miros de cafea rece. Era trecut de miezul nopții, iar Ema plângea în camera alăturată. M-am uitat la el, cu ochii umflați de oboseală și lacrimi neplânse. Nu am spus nimic. Poate pentru că știam că orice aș fi spus nu l-ar fi oprit. Poate pentru că eram prea frântă ca să mai lupt.

A trântit ușa și a dispărut. Am rămas acolo, cu mâinile strânse pe marginea mesei, simțind cum lumea mea se prăbușește încet, fără zgomot. În acea noapte am învățat ce înseamnă să fii singură cu adevărat.

Primele luni au fost un șir nesfârșit de zile gri. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă m-am răzgândit să mă întorc la țară, la ei. „Natalia, nu poți crește un copil singură la oraș! Ce-o să zică lumea?” Dar eu nu voiam să mă întorc. Nu voiam să recunosc că am pierdut totul.

Vecina de la trei, doamna Stanciu, mă privea mereu cu milă când mă vedea târându-mă cu Ema în brațe pe scări. „Săraca fată…”, șoptea ea altor vecine. Simțeam privirile lor ca niște ace în spate. La magazinul din colț, vânzătoarea îmi zâmbea forțat: „Soțul nu te mai ajută deloc?”

Am început să lucrez de acasă, traduceri pentru o editură mică. Banii abia ajungeau pentru chirie și lapte praf. În fiecare seară, după ce adormea Ema, stăteam pe canapea și mă uitam la pereții goi ai apartamentului. Îmi imaginam cum ar fi fost dacă Vlad ar fi rămas. Dacă am fi fost o familie normală.

Anii au trecut greu. Ema a crescut frumoasă și tăcută. Își făcea temele singură, vorbea puțin și mă privea uneori ca pe o străină. Îmi era teamă să nu-i transmit tristețea mea, dar nu știam cum să-i arăt că o iubesc destul.

Într-o seară ploioasă de toamnă, când Ema avea nouă ani, am găsit-o stând pe marginea patului, cu ochii pierduți în gol.

— Ce s-a întâmplat, puiule?

— Nimic… doar că… tu nu mă cunoști. Și eu nu te cunosc pe tine.

M-am așezat lângă ea și am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras ușor înapoi.

— De ce spui asta?

— Pentru că mereu ești obosită sau tristă. Pentru că nu-mi povestești nimic despre tine. Pentru că nu râdem niciodată împreună.

Am rămas fără cuvinte. Toate eforturile mele de a-i oferi stabilitate păreau inutile. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit totul.

În acea noapte am plâns în baie, cu robinetul deschis ca să nu mă audă Ema. Mi-am dat seama că m-am ascuns după ziduri groase de frică și rușine, încercând să par puternică pentru ea, dar uitând să fiu și om.

A doua zi am decis să schimb ceva. Am început să-i povestesc despre copilăria mea la țară, despre cum alergam desculță prin noroi după gâște sau cum furam cireșe din grădina vecinului Ionel. La început m-a privit ciudat, apoi a început să zâmbească timid.

Am început să gătim împreună — clătite duminica dimineața, chec cu nuci ca la bunica. Am mers la teatru, la film, am făcut picnicuri în parc chiar dacă ploua uneori și ne udam până la piele.

Dar rănile nu dispar peste noapte. Într-o zi, la școală, o colegă i-a spus Emei că „mamele singure sunt vai de capul lor”. A venit acasă plângând și m-a întrebat dacă e vina ei că tata nu ne mai vrea.

— Nu e vina ta, iubita mea! Tata a făcut o alegere care nu are legătură cu tine.

Dar adevărul e că nici eu nu știam dacă e vina mea sau a lui sau pur și simplu a vieții care nu iartă pe nimeni.

Au trecut ani până când am reușit să ne apropiem cu adevărat. Ema a crescut și a început să mă întrebe despre dragoste, despre dezamăgiri și despre curajul de a merge mai departe când totul pare pierdut.

Acum are șaptesprezece ani și uneori vine la mine seara și îmi spune:

— Mamă, știi… cred că ai fost mai puternică decât oricine altcineva din lume.

Zâmbesc și îi mângâi părul. Dar încă mă întreb: oare am făcut destul? Oare copiii crescuți doar de o mamă pot fi cu adevărat fericiți? Sau rămân mereu cu un gol pe care nimeni nu-l poate umple?

Poate că răspunsul îl găsim împreună — eu și Ema — în fiecare zi în care alegem să fim una pentru cealaltă.