Femeia care nu a existat: Viața mea în umbra privirilor celorlalți

— Veronica, ai pus sare în ciorbă? Vocea lui Sorin răsună din sufragerie, tăioasă, ca de obicei. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și reci, și încerc să-mi amintesc dacă am pus sau nu. Nici nu mai știu. Totul e o ceață groasă în capul meu, zilele curg una după alta, la fel de cenușii.

— Da, am pus, răspund încet, dar nu cred că mă aude. Sau poate nu vrea să mă audă. Copiii se ceartă în camera lor, iar eu mă simt ca un decor vechi, uitat într-o piesă de teatru care nu se mai joacă de mult.

Așa arată viața mea de ani buni. Mă trezesc dimineața înaintea tuturor, pregătesc micul dejun, îi trezesc pe copii, îl ajut pe Sorin să-și găsească cravata sau cheile. Apoi rămân singură într-un apartament prea mare și prea gol, cu lista nesfârșită de treburi casnice. Nu mai știu când am râs ultima dată cu poftă sau când m-am privit în oglindă fără să mă grăbesc.

Într-o zi de marți, când ploua mărunt și orașul mirosea a asfalt ud, am auzit bătăi la ușă. Era Mariana, noua vecină de la trei. Avea părul prins într-un coc dezordonat și ochii verzi, vii. Ținea în mână o tavă cu prăjituri.

— Bună, Veronica! Am făcut chec și m-am gândit să-ți aduc și ție. Poate bem o cafea împreună?

Am ezitat o clipă. Nu mai primisem oaspeți de mult. Dar ceva din zâmbetul ei cald m-a făcut să spun da.

Ne-am așezat la masa din bucătărie, printre vasele nespălate și jucăriile uitate ale copiilor. Mariana vorbea mult și repede despre fiica ei adolescentă, despre serviciu, despre cât de greu e să fii mamă singură.

— Știi ce e ciudat? mi-a spus la un moment dat. Câteodată am impresia că nu exist pentru nimeni. Că dacă aș dispărea mâine, n-ar observa nimeni.

Am simțit un nod în gât. Parcă vorbea despre mine. Am zâmbit forțat și am schimbat subiectul.

Dar după ce a plecat, cuvintele ei mi-au rămas în minte ca un ecou dureros. În acea noapte n-am putut dormi. M-am ridicat din pat și m-am uitat la mine în oglindă. Chipul meu părea străin: cearcăne adânci, riduri fine la colțul ochilor, părul prins la repezeală. Cine sunt eu? Ce-mi place? Ce vreau?

A doua zi am început să observ lucruri pe care le ignorasem ani la rând: cum Sorin nu mă întreabă niciodată cum mă simt; cum copiii mei mă văd doar ca pe cineva care le face sandvișuri și le spală hainele; cum prietenele mele vechi nu mă mai sună decât când au nevoie de ceva.

Mariana a început să vină tot mai des pe la mine. Uneori doar stăteam împreună și beam ceai, alteori mergeam la plimbare prin parc. Îmi povestea despre visele ei din tinerețe — voia să fie pictoriță, dar viața a tras-o în altă direcție.

— Și tu? Ce visai să fii când erai mică? m-a întrebat într-o zi.

Am rămas blocată. Nu-mi aminteam. Sau poate nu-mi dădusem niciodată voie să visez cu adevărat.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat și Sorin se uita la televizor fără să mă bage în seamă, am scos dintr-un sertar vechi caietul meu de poezii din liceu. Am citit câteva versuri scrise cu cerneală albastră: „Vreau să fiu văzută / Să fiu auzită / Să fiu iubită”. Am plâns încet, ca să nu mă audă nimeni.

A doua zi dimineață am făcut ceva ce nu mai făcusem de ani: mi-am pus o rochie colorată și m-am machiat discret. Când Sorin m-a văzut, a ridicat o sprânceană.

— Te duci undeva?

— Nu, doar am vrut să mă simt bine în pielea mea.

A dat din umeri și a ieșit pe ușă fără alt cuvânt.

În zilele următoare am început să ies mai des cu Mariana. Am mers la un atelier de pictură organizat la Casa de Cultură din cartier. Am pictat flori albastre pe o coală mare de hârtie și am simțit pentru prima dată după mult timp că respir cu adevărat.

Dar schimbarea mea nu a trecut neobservată acasă. Copiii au început să mă întrebe unde merg și de ce nu sunt mereu disponibilă pentru ei. Sorin a devenit iritat.

— Ce-i cu tine în ultima vreme? De ce nu mai ești ca înainte?

— Ca înainte? Cum adică? Ca o fantomă care face totul fără să fie văzută?

Sorin s-a încruntat.

— Ai început să vorbești ciudat. Sincer, nu-mi place deloc schimbarea asta.

Am simțit furie și tristețe în același timp. Dar pentru prima dată nu am cedat.

— Poate că nici mie nu-mi plăcea cum eram înainte.

Au urmat zile tensionate. Sorin s-a retras tot mai mult în tăcere, copiii au fost confuzi. Dar eu simțeam că mă regăsesc puțin câte puțin.

Într-o seară târzie, Mariana mi-a spus:

— Veronica, ai dreptul să exiști pentru tine însăți. Să fii văzută și iubită întâi de tine.

Am zâmbit printre lacrimi. Poate că nu voi fi niciodată femeia perfectă pentru familia mea sau pentru societate. Dar vreau să fiu reală pentru mine.

M-am întrebat atunci: câte femei trăiesc vieți invizibile, ascunse sub greutatea așteptărilor celorlalți? Câte dintre noi avem curajul să ne întrebăm cine suntem cu adevărat?