„Fetița mea nu merge la mare, dar banii pentru excursie tot trebuie dați” – Povestea unei mame care a spus „ajunge”

— Nu înțeleg, mamă, de ce doar pe Vlad îl iei la mare? De ce nu și pe Ilinca? Vocea mea tremura, dar nu de teamă, ci de furie. Stăteam în bucătăria mică, cu miros de cafea veche și mușcate la geam, iar mama își freca mâinile, evitând să mă privească.

— Magda, știi bine că Vlad e mai mic și are nevoie de aer curat. Ilinca e deja mare, poate merge altădată, mi-a răspuns ea, cu tonul acela tăios pe care îl folosea mereu când voia să pună capăt discuției.

Am simțit cum mi se strânge inima. Ilinca avea doar zece ani. Vlad, băiatul fratelui meu, avea opt. Nu era nicio diferență care să justifice alegerea mamei. Dar nu era prima dată când făcea asta. Încă de când eram copii, fratele meu, Radu, era favoritul. Eu eram „fata care trebuie să se descurce singură”.

— Și totuși, ai venit să-mi ceri bani pentru excursie… De ce? Dacă Ilinca nu merge, de ce ar trebui să plătesc?

Mama s-a înroșit la față. — Pentru că suntem familie! Așa se face! Toți trebuie să contribuim!

Am simțit cum îmi clocotește sângele. În spatele meu, Ilinca asculta cu ochii mari, încercând să-și ascundă dezamăgirea. Știa și ea că bunica o iubește mai puțin.

— Nu e corect, mamă. Nu pot să-i explic Ilincăi de ce nu merge la mare cu voi. Și nici nu pot să-i spun că trebuie să plătim pentru excursia altcuiva.

Mama a oftat și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singură cu Ilinca. M-am aplecat spre ea și am luat-o în brațe.

— Mami, eu am făcut ceva rău? De ce nu mă vrea bunica?

Întrebarea ei mi-a sfâșiat sufletul. Cum să-i explic unui copil că uneori adulții sunt nedrepți fără motiv? Cum să-i spun că nici eu nu am fost niciodată „preferata”? Am simțit că nu mai pot suporta această povară a nedreptății.

Seara, după ce Ilinca a adormit cu ochii în lacrimi, am sunat-o pe sora mea, Cristina. Ea locuia în alt oraș și rareori venea acasă.

— Cristina, tu ai simțit vreodată că mama are preferați?

A râs amar la telefon. — Magda, toată viața am simțit asta. Dar am învățat să nu mai cer nimic de la ea. Să nu mă mai aștept la dragoste sau sprijin.

Am stat mult pe gânduri după acea discuție. A doua zi dimineață, când mama a venit din nou la noi acasă să „discute”, am hotărât că nu voi mai tăcea.

— Mamă, dacă vrei să-l duci doar pe Vlad la mare, e alegerea ta. Dar eu nu voi plăti pentru asta. Și te rog să nu o mai rănești pe Ilinca cu preferințele tale.

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Cum poți să vorbești așa cu mine? Eu am făcut totul pentru voi!

— Nu, mamă. Ai făcut totul pentru Radu. Pentru mine ai făcut doar cât să nu poți fi acuzată că nu ai făcut nimic. Și acum faci la fel cu nepoții tăi.

A izbucnit în plâns și a plecat fără să spună nimic. În ziua aceea am simțit o eliberare ciudată, dar și o tristețe adâncă. Știam că am rupt ceva între noi, dar nu mai puteam trăi cu această nedreptate.

În zilele următoare, Radu m-a sunat furios.

— Ce-ai avut cu mama? De ce te-ai certat cu ea?

— Pentru că nu e corect ce face! Pentru că Ilinca suferă! Pentru că eu am suferit toată copilăria!

— Magda, exagerezi! Toți avem probleme…

— Nu exagerez! Tu ai fost mereu favoritul! Poate ar trebui să vezi și tu cum e să fii lăsat pe dinafară!

A închis telefonul nervos. M-am simțit singură împotriva tuturor.

Într-o seară, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, tu mă iubești mai mult decât pe Vlad?

Am zâmbit trist și am luat-o în brațe.

— Eu te iubesc pe tine cel mai mult din lume. Dar dragostea adevărată nu se împarte niciodată între copii sau nepoți. Dragostea adevărată e pentru toți la fel.

Am decis atunci că nu voi mai accepta niciodată nedreptatea în familia mea. Că voi lupta pentru ca Ilinca să știe mereu cât valorează și că nu trebuie să cerșească iubire de la nimeni.

Au trecut luni de atunci. Relația cu mama s-a răcit mult. Dar Ilinca e mai liniștită acum. Știe că are o mamă care o apără.

Uneori mă întreb: oare câte familii trăiesc cu astfel de răni ascunse? Oare câți copii cresc cu sentimentul că nu sunt destul de buni pentru cei care ar trebui să-i iubească necondiționat?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Ați avea curajul să spuneți „ajunge”?