„Fetița mea nu merge la mare, dar banii tot trebuie să-i dau” – Povestea unei mame care a spus, în sfârșit, „ajunge”

— Magda, să nu uiți să-mi dai banii pentru vacanța lui Vlad la mare! — vocea mamei mele răsună tăios în telefon, ca un ordin, nu ca o rugăminte. Mă uit la Maria, fetița mea, care își desenează tăcută la masă. Știu că și-ar fi dorit să meargă și ea la mare, dar anul acesta nu ne-am permis. Și totuși, mama nu m-a întrebat niciodată dacă Maria are nevoie de ceva. Totul se învârte în jurul lui Vlad, băiatul fratelui meu, Radu.

Îmi simt inima strânsă. Am crescut cu sentimentul că nu sunt niciodată suficientă pentru mama mea. Când eram mică, Radu primea mereu cele mai bune haine, cele mai mari porții de mâncare, iar eu trebuia să mă mulțumesc cu resturile. „E băiat, are nevoie de mai mult”, spunea ea mereu. Acum istoria se repetă cu copiii noștri.

— Mamă, știi că Maria nu merge nicăieri vara asta? — încerc să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

— Și ce dacă? Vlad e băiat, trebuie să vadă marea! Tu ai serviciu bun, poți să ajuți. Radu are rate, e greu pentru el.

Îmi mușc buza. Da, am un serviciu stabil la contabilitate, dar și eu am rate și cheltuieli. Și mai ales, am un copil care ar merita la fel de mult ca Vlad să simtă nisipul sub tălpi. Dar mama nu vede asta. Pentru ea, Vlad e centrul universului.

Seara, când Maria adoarme, mă prăbușesc pe canapea și plâng în tăcere. Mă simt vinovată că nu pot să-i ofer mai mult. Mă simt furioasă pe mama că nu vede cât mă doare. Și mă simt mică, atât de mică… ca atunci când eram copil și stăteam la ușă, așteptând să mă bage și pe mine cineva în seamă.

A doua zi, la birou, colega mea Ioana mă întreabă de ce sunt abătută. Îi povestesc totul printre lacrimi reținute.

— Magda, dar tu chiar trebuie să le dai banii? Nu e corect! — mă privește cu ochii mari.

— Dacă nu-i dau, mama o să spună că sunt egoistă… că nu-mi ajut familia… — răspund încet.

— Dar cine te ajută pe tine? Cine se gândește la Maria?

Cuvintele ei mă lovesc ca un duș rece. Cine se gândește la Maria? Cine se gândește la mine?

Sâmbătă dimineață suntem invitați la mama la masă. Radu vine cu Vlad și soția lui, Simona. Toată lumea e veselă, doar eu simt un nod în gât. Mama pune pe masă prăjituri făcute special pentru Vlad.

— Maria nu vrea prăjituri? — întreabă mama absent.

— Ba da, mulțumim — răspund eu repede și îi pun Mariei o prăjiturică pe farfurie.

La desert, mama deschide subiectul banilor:

— Magda, ai adus banii pentru Vlad?

Toți ochii se întorc spre mine. Simt cum obrajii mi se înroșesc.

— Mamă… nu cred că e corect să dau bani pentru vacanța lui Vlad când Maria nici măcar nu merge nicăieri vara asta…

Radu oftează și dă ochii peste cap.

— Iar începi cu prostiile astea? — spune el batjocoritor.

— Nu sunt prostii! — ridic vocea fără să vreau. — De ce trebuie mereu să-l favorizezi pe Vlad? De ce niciodată nu te gândești și la Maria?

Mama se ridică brusc de la masă.

— Pentru că așa am hotărât eu! Dacă nu-ți convine, nu mai veni!

Simona încearcă să detensioneze atmosfera:

— Haideți, nu vă certați acum…

Dar eu simt că ceva s-a rupt în mine. M-am săturat să fiu mereu cea care tace și înghite. M-am săturat ca Maria să crească cu același sentiment de nedreptate cu care am crescut eu.

— Bine, mamă! Dacă asta e familia ta… atunci poate că nici eu și Maria nu mai avem ce căuta aici!

Îmi iau copilul de mână și ies pe ușă cu lacrimi în ochi. Pe drum spre casă, Maria mă întreabă:

— Mami, de ce ești tristă?

O strâng tare în brațe.

— Pentru că uneori oamenii pe care îi iubim cel mai mult ne rănesc cel mai tare…

În acea seară îi scriu mamei un mesaj lung. Îi spun tot ce am ținut în mine ani de zile: cât m-a durut diferența pe care a făcut-o între mine și Radu, cât mă doare acum să văd același lucru între Maria și Vlad. Îi spun că nu mai pot continua așa și că vreau ca fiica mea să crească știind că merită iubire și respect.

Mama nu răspunde. Trec zile întregi fără niciun semn de la ea. Mă doare tăcerea ei, dar simt și o eliberare ciudată. Pentru prima dată am spus ce aveam pe suflet.

Într-o duminică după-amiază primesc un mesaj scurt: „Fiecare face cum crede. Sănătate.”

Mă uit la Maria cum se joacă în parc și îmi dau seama că am făcut ceea ce trebuia. Poate că nu voi mai avea niciodată o relație normală cu mama mea. Poate că familia noastră va rămâne mereu fracturată de nedreptate și orgolii. Dar știu sigur un lucru: fiica mea va ști mereu cât valorează.

Oare câte mame mai trăiesc umbra acestei nedreptăți? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Ce ați face voi în locul meu?