Fiica mea m-a împins în prăpastie: adevărul pe care nu l-am văzut timp de douăzeci de ani

— Nu! Nu face asta, Ilinca! am strigat, dar vocea mi s-a frânt în vântul rece care bătea pe marginea prăpastiei. Mâinile fiicei mele tremurau, dar privirea ei era de o răceală pe care nu i-o văzusem niciodată. Într-o clipă, totul s-a întunecat. Am simțit cum pământul fuge de sub picioarele mele, apoi doar aerul și, în cele din urmă, durerea surdă a impactului. M-am trezit cu sânge pe față, cu oasele urlând de durere și cu un singur gând: „Cum am ajuns aici?”

Deasupra mea, am auzit pași grăbiți și vocea soțului meu, Doru, șoptind disperat: „Udă-te că nu mai respiri, Anca… Udă-te că ești moartă!” Am închis ochii și am încercat să-mi opresc respirația, deși fiecare fibră din corpul meu urla să plâng sau să țip. Nu știam dacă Ilinca era încă acolo, dacă Doru era în pericol sau dacă totul fusese doar un coșmar. Dar sângele cald care-mi curgea pe obraz și gustul metalic din gură îmi spuneau că totul era real.

Nu știu cât timp am stat acolo, prefăcându-mă moartă. Gândurile mi se amestecau cu amintiri din copilăria Ilincăi: primul ei desen, prima zi de școală, serile când îi citeam povești și râdea cu gura până la urechi. Unde dispăruse fetița aceea? Cum ajunsese să mă urască atât de mult încât să mă împingă în gol?

Când am simțit că nu mai e nimeni aproape, Doru a coborât la mine, tremurând din toate încheieturile. „Anca, trebuie să plecăm de aici! Dacă Ilinca se întoarce…”, a șoptit el, cu ochii plini de lacrimi. Am încercat să mă ridic, dar durerea era insuportabilă. „Nu pot… Nu pot să merg…”

Doru a scos telefonul și a sunat la 112. În timp ce așteptam salvarea, am început să-i pun întrebări la care nici el nu știa răspunsul: „De ce? Ce i-am făcut? Cum am ajuns aici?”

Au urmat zile lungi la spital. Medicii au spus că am avut noroc că am scăpat cu viață. Coaste rupte, o gleznă fracturată și multe vânătăi – dar sufletul meu era cel mai zdrobit. Ilinca nu a venit să mă vadă. Nici măcar un mesaj. Doru era tot timpul lângă mine, dar îl simțeam absent, ca și cum ar fi ascuns ceva.

Într-o seară, când liniștea salonului devenise apăsătoare, Doru a început să vorbească:
— Anca… trebuie să-ți spun ceva. Nu mai pot să țin în mine.

L-am privit speriată.
— Ilinca… nu e doar supărată pe tine. E furioasă pe amândoi. Și… cred că știu de ce.

A început să-mi povestească despre o scrisoare găsită în camera Ilincăi cu câteva luni înainte. O scrisoare de la mama biologică a Ilincăi – o femeie pe care nu o cunoscusem niciodată. Am simțit cum mi se taie respirația.

— Cum adică? Ce scrisoare? Ce mamă biologică?

Doru a oftat adânc.
— Anca… Ilinca nu e fiica ta biologică. Am adoptat-o când avea doar câteva luni. Ți-am spus că ai pierdut sarcina și că ai născut prematur… dar adevărul e că… copilul nostru nu a supraviețuit. Am adoptat-o pe Ilinca fără să-ți spun adevărul.

Am simțit cum lumea se prăbușește din nou peste mine. Toți acești ani… toate momentele… toate certurile din adolescență… Oare ea știa? Oare asta o făcuse să mă urască?

Câteva zile mai târziu, Ilinca a venit la spital. Era schimbată – rece, distantă, cu ochii roșii de plâns.
— De ce mi-ați ascuns adevărul? m-a întrebat fără ocolișuri.
Am încercat să-i explic că am iubit-o ca pe propriul meu copil, că nu a contat niciodată sângele sau numele din certificatul de naștere.
— Pentru tine poate n-a contat! Pentru mine a contat totul! Toată viața m-am simțit diferită și n-am știut de ce! Ați mințit! Ați construit o viață întreagă pe o minciună!

Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.
— Nu vreau să vă mai văd! Niciodată!

A ieșit trântind ușa salonului. Doru plângea în tăcere lângă patul meu.

Au trecut luni de atunci. Ilinca nu ne-a mai contactat. Eu încă mă trezesc noaptea cu coșmaruri – nu despre cădere, ci despre privirea ei plină de ură. M-am întrebat de mii de ori dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă i-aș fi spus adevărul mai devreme… dacă aș fi fost o mamă mai bună…

Acum stau la fereastra apartamentului nostru mic din Ploiești și privesc oamenii grăbiți pe stradă. Fiecare familie are secretele ei, fiecare mamă are temerile ei. Dar oare cât de bine ne cunoaștem cu adevărat copiii? Și cât de mult rău poate face o minciună spusă din dragoste?

Poate că nu voi primi niciodată iertarea Ilincăi. Poate că rana asta nu se va vindeca niciodată. Dar mă întreb: dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut? Ați fi spus adevărul sau ați fi ales să vă protejați copilul cu orice preț?