„Fiica mea mi-a spus că nu vrea să vin la nunta ei”: Povestea unei mame care a pierdut totul într-o clipă

— Nu vreau să vii la nuntă, mamă.

Cuvintele Zorinei au căzut peste mine ca o ploaie rece, tăioasă, într-o zi de toamnă târzie. Stăteam la masa din bucătăria mică, cu fața de masă veche, pătată de cafea, și mă uitam la ea cum își frământa mâinile, evitându-mi privirea. Într-o clipă, tot ce clădisem împreună s-a năruit. Am simțit cum mi se strânge inima, cum aerul din cameră devine greu, imposibil de respirat.

— Zorina, ce spui? Cum să nu vin la nunta ta? Sunt mama ta! am izbucnit, vocea tremurându-mi de neputință.

Ea a ridicat ochii spre mine, ochii aceia verzi, identici cu ai mei, dar acum plini de hotărâre și, parcă, de reproș.

— Nu mă înțelegi, mamă. Nu e vorba doar despre mine. Raducu… el nu se simte bine când ești prin preajmă. Mereu îl judeci, mereu ai ceva de comentat. Nu vreau să stricăm ziua asta.

Am simțit cum mă prăbușesc în scaun. Raducu. Băiatul acela cu ochi albaștri, mereu cu glume la el, dar cu o privire care nu m-a convins niciodată. De când l-a adus acasă, am simțit că nu e potrivit pentru ea. Poate am fost prea directă, poate am spus prea multe. Dar nu am vrut decât să o protejez. Să nu sufere. Să nu repete greșelile mele.

— Zorina, am fost mereu de partea ta. Ți-am fost alături când ai plâns după primul tău iubit, când ai picat la examen, când ai plecat la facultate. Ți-am dat tot ce am avut mai bun. Cum poți să-mi ceri așa ceva?

Ea a oftat adânc, iar lacrimile îi tremurau în colțul ochilor.

— Tocmai pentru că ai fost mereu acolo, mamă. Poate prea mult. Poate că nu m-ai lăsat să respir. Raducu nu e perfect, dar e al meu. Și vreau să-mi trăiesc viața fără să simt că trebuie să-ți cer mereu aprobarea.

Am rămas tăcută, cu mâinile strânse în poală. M-am gândit la toate serile când stăteam împreună la povești, la cumpărăturile de haine, la râsetele noastre pe holurile blocului, la serile cu cacao și plâns. Am fost mai mult prietene decât mamă și fiică. Poate că am greșit. Poate că am uitat să-i dau spațiu. Dar tot ce am făcut, am făcut din dragoste.

— Și tata ce zice? am întrebat, încercând să mă agăț de o ultimă speranță.

— Tata… el vine. Dar tu și cu el nu mai sunteți împreună de atâția ani. El nu a încercat să-l schimbe pe Raducu. Tu… tu nu poți să te abții.

Am simțit cum mă cuprinde furia. Cum să nu mă abțin? Cum să nu spun nimic când văd că fata mea merge spre o viață care nu-i va aduce fericire? Dar cine sunt eu să decid asta?

— Zorina, nu pot să cred că mă dai afară din viața ta pentru un bărbat pe care îl cunoști de doi ani. Eu sunt mama ta!

Ea s-a ridicat brusc, și-a luat geanta și s-a îndreptat spre ușă. M-am ridicat și eu, încercând să o opresc, dar s-a tras înapoi.

— Nu mă mai căuta, mamă. Nu acum. Am nevoie de timp. Poate după nuntă… Poate atunci o să înțelegi.

Ușa s-a trântit, iar eu am rămas singură, cu ecoul pașilor ei în urechi. Am plâns ore în șir, cu fața în palme, simțind că mi s-a smuls inima din piept. Am încercat să-i sun prietenele, dar nimeni nu știa nimic. Am mers la serviciu ca o umbră, evitând privirile colegilor, răspunzând monosilabic la orice întrebare.

În fiecare seară, mă uitam la pozele noastre din copilărie. Zorina cu părul prins în două codițe, râzând la soare, eu ținând-o de mână la malul mării. Unde am greșit? Când s-a rupt totul între noi?

Sora mea, Mariana, a venit într-o seară la mine, cu o pungă de covrigi calzi și o sticlă de vin.

— Lasă, soră, că o să-i treacă. Toți copiii trec prin faze din astea. Și eu cu Alina am avut scandaluri, dar tot la mine vine când are nevoie de bani sau de un sfat.

— Nu e la fel, Mariana. Zorina a fost totul pentru mine. Am crescut-o singură, am renunțat la tot pentru ea. Și acum mă simt ca și cum nu aș mai exista.

Mariana a oftat și m-a strâns în brațe. Dar nu m-a putut consola. Noaptea, când rămâneam singură, gândurile mă năpădeau. Dacă Raducu o va răni? Dacă va suferi și nu voi fi acolo să o ajut? Dacă nu mă va mai ierta niciodată?

Ziua nunții a venit fără să-mi dau seama. Am primit o poză pe WhatsApp de la o cunoștință: Zorina, în rochie albă, cu Raducu lângă ea, zâmbind larg. Am plâns din nou, dar de data asta nu mai era furie, ci doar o tristețe adâncă, resemnată. Am înțeles, în sfârșit, că nu pot controla viața ei. Că trebuie să o las să-și trăiască propriile greșeli, să-și găsească drumul, chiar dacă asta înseamnă să mă excludă.

Au trecut luni de atunci. Nu mi-a dat niciun semn. În fiecare zi mă întreb dacă am făcut bine să fiu atât de prezentă, atât de implicată. Sau poate tocmai asta a fost greșeala mea. Poate că, uneori, dragostea sufocă. Poate că, uneori, trebuie să lași să doară, să lași să plece.

Mă uit la telefon și mă întreb: oare va suna vreodată? Oare va avea nevoie de mine? Sau am pierdut-o pentru totdeauna? Ce înseamnă, de fapt, să fii o mamă bună? Poate cineva să-mi răspundă?