Fiica mea nu mai e a mea: Cum am pierdut-o pe Maria după ce s-a măritat

— Maria, te rog, nu-mi spune că iar nu poți veni! Am făcut sarmale, prăjiturile tale preferate, și toată lumea te așteaptă. Nu e ziua tatălui tău fără tine!

Vocea mea tremura la telefon, deși încercam să par calmă. În bucătărie mirosea a cozonac proaspăt, iar tata stătea la masă, privind absent spre geam. Maria a tăcut câteva secunde, apoi a rostit încet:

— Mamă, Vlad nu vrea să plecăm azi. Zice că are nevoie de mine acasă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când auzeam asta. De când s-a măritat cu Vlad, fiica mea nu mai era aceeași. Parcă nu mai avea voie să ia nicio decizie fără el. Nici măcar să vină la ziua tatălui ei.

— Dar, Maria, e ziua tatălui tău! Nu poți lipsi…

— Știu, mamă, dar nu pot. Îmi pare rău.

A închis. Am rămas cu telefonul în mână, privind spre ușa pe care altădată intra râzând, cu brațele pline de flori și cadouri pentru noi. Acum, casa era prea mare și prea goală fără ea.

M-am întors la tata. S-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Nu vine nici anul ăsta?

Am dat din cap încet. S-a ridicat greu și a ieșit în curte, fără să mai spună nimic. M-am așezat pe scaun și am început să plâng în liniște. Mă durea să văd cum distanța dintre noi creștea cu fiecare zi.

Maria fusese mereu sufletul familiei noastre. Era veselă, independentă, mereu cu inițiativă. Îmi amintesc cum venea acasă de la facultate și povestea ore întregi despre prieteni, planuri și vise. Când l-a cunoscut pe Vlad, părea fericită. Era un băiat liniștit, politicos, dar mereu rezervat. La început am crezut că e doar timid.

Dar după nuntă, ceva s-a schimbat. Maria a început să ne viziteze tot mai rar. La telefon vorbea scurt și părea mereu grăbită. Dacă o întrebam ceva despre Vlad sau despre viața lor împreună, schimba subiectul sau spunea că trebuie să închidă.

Într-o zi, am prins curaj și am întrebat-o direct:

— Maria, ești bine? Vlad te lasă să faci ce vrei?

A râs forțat:

— Mamă, nu mai sunt copil! Am familie acum, trebuie să țin cont de soțul meu.

Dar ochii ei spuneau altceva. Era o tristețe acolo pe care nu o mai văzusem niciodată.

Am încercat să vorbesc cu Vlad la un Paște când au venit pe fugă să ne aducă ouă roșii. I-am spus:

— Vlad, ne-ar plăcea să veniți mai des. Maria e singura noastră fată…

El a zâmbit rece:

— Suntem ocupați. Maria are destule treburi acasă.

După ce au plecat, am găsit-o pe Maria în baie plângând în șoaptă. Mi-a spus doar atât:

— Mamă, nu pot vorbi acum.

De atunci am început să observ tot mai multe semne: nu ieșea nicăieri fără el, nu răspundea la telefon dacă era Vlad prin preajmă și evita orice discuție despre viața lor privată.

Prietenii mei îmi spuneau că poate exagerez, că așa e la începutul căsniciei, că trebuie să-și vadă de familia ei. Dar eu știam că ceva nu e în regulă.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Maria: „Mamă, îmi e dor de voi.” Am sunat-o imediat, dar nu a răspuns. A doua zi mi-a scris scurt: „Nu pot vorbi acum.”

M-am dus la biserică și m-am rugat pentru ea. M-am gândit la toate poveștile pe care le auzisem despre femei care ajung să trăiască după regulile bărbaților lor, uitând cine sunt cu adevărat. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă.

Într-o duminică am decis să merg la ei acasă fără să anunț. Vlad mi-a deschis ușa și m-a privit mirat:

— Ce s-a întâmplat?

— Am venit să o văd pe Maria.

A ezitat o clipă:

— E ocupată cu treburile casei.

Am intrat fără să aștept invitația lui și am găsit-o pe Maria în bucătărie, spălând vasele cu mișcări mecanice.

— Mamă! Ce faci aici?

— Am venit să te văd! Mi-e dor de tine!

A lăsat farfuria din mână și m-a îmbrățișat strâns. Am simțit cum îi tremură corpul.

— Maria, ce se întâmplă? De ce nu vii acasă? De ce nu poți vorbi cu mine?

A privit spre ușă speriată:

— Vlad nu vrea… Zice că familia lui trebuie să fie pe primul loc acum.

— Dar noi suntem familia ta!

A început să plângă în hohote:

— Mamă, nu știu ce să fac… Mi-e frică să-l supăr. Dacă îi spun că vreau să vin la voi, se enervează și mă ceartă zile întregi.

Am simțit o furie și o neputință cumplită. Cum putea cineva să-mi țină copilul prizonier în propria viață?

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. Tata m-a întrebat ce s-a întâmplat și i-am spus adevărul. A tăcut mult timp apoi a spus:

— Poate ar trebui să vorbim cu cineva… Să cerem ajutor.

Dar cui? În sat lumea vorbește mult și ajută puțin. Preotul ne-a spus că trebuie răbdare și rugăciune. Prietenii ne-au sfătuit să nu ne băgăm prea mult în viața lor.

Au trecut luni de atunci. Maria vine rar și doar pentru câteva minute. Îmi scrie uneori mesaje scurte: „Sunt bine”, „Nu pot vorbi”, „Îmi e dor”.

În fiecare zi mă întreb dacă am făcut tot ce puteam ca mamă. Dacă ar trebui să lupt mai mult pentru ea sau să o las să-și trăiască viața așa cum crede ea de cuviință.

Poate că sunt mame care au trecut prin asta și știu ce simt eu acum: dorul sfâșietor de copilul tău care încă există undeva, dar nu mai e al tău.

Mă uit la poza Mariei din copilărie și mă întreb: oare va avea vreodată curajul să fie din nou ea însăși? Sau va rămâne mereu umbra bărbatului pe care l-a ales?

Ce ați face voi dacă ați vedea că cineva drag se pierde încet-încet sub influența altcuiva? Unde se termină datoria de părinte și unde începe dreptul copilului tău de a-și trăi viața cum vrea el?