Fiica mea nu mai e a mea: Cum ginerele a rupt legăturile familiei noastre

— Irina, te rog, nu mai ridica tonul la mine! am strigat, cu lacrimi în ochi, în timp ce ea își strângea geanta, pregătită să plece din nou.

— Mamă, nu mai pot! Nu mai suport să mă simt mereu judecată! Vlad are dreptate, nu mă veți înțelege niciodată, a răspuns ea, cu voce tremurată, dar hotărâtă.

Ușa s-a trântit în urma ei, iar ecoul a rămas să-mi bântuie sufletul. M-am prăbușit pe canapea, cu fața în palme, încercând să-mi amintesc când a început totul. Irina, fata mea cea blândă, cea care venea la mine cu orice problemă, care râdea cu mine la masă, care mă îmbrățișa fără motiv… Unde a dispărut copilul meu?

Totul s-a schimbat după ce l-a cunoscut pe Vlad. La început, părea un băiat bun, politicos, chiar dacă era puțin retras. Dar, pe măsură ce relația lor a avansat, am început să simt că ceva nu e în regulă. Irina nu mai venea acasă la fel de des, nu mai răspundea la telefon, iar când venea, era mereu grăbită, cu ochii în pământ.

— Mamă, Vlad nu prea se simte bine când vin aici. Zice că îl priviți urât, mi-a spus într-o zi, evitându-mi privirea.

— Irina, nu e adevărat! Îl primesc ca pe un fiu, dar niciodată nu vorbește cu noi, nu vrea să stea la masă, nu întreabă nimic despre familie. Cum să mă apropii de el?

— Nu toată lumea e ca voi, mamă. Vlad e mai rezervat, nu-i place să fie întrebat de toate.

Am încercat să înțeleg, să nu pun presiune, dar simțeam cum fiica mea se îndepărtează pe zi ce trece. După nuntă, totul s-a rupt. Irina nu a mai venit decât de două ori pe an, de sărbători, și atunci doar pentru câteva ore. Când o sunam, îmi răspundea scurt, parcă mereu grăbită.

— Mamă, nu pot vorbi acum, Vlad are nevoie de mine.

— Dar, Irina, ce se întâmplă? De ce nu mai vii pe la noi?

— Am și eu viața mea, mamă! Nu pot să fiu mereu copilul vostru!

Am simțit cum mi se rupe inima. Soțul meu, Doru, încerca să mă liniștească, dar și el era la fel de rănit.

— Las-o, Marioara, poate are nevoie de timp. Poate Vlad o influențează, dar o să-și dea seama într-o zi cine îi vrea binele.

Dar timpul trecea, iar Irina devenea tot mai străină. Am început să aud de la vecini că Vlad nu o lasă să iasă singură, că îi citește mesajele, că nu vrea să aibă prietene. Când am încercat să-i spun ceva, a explodat:

— Nu mai vreau să aud bârfele voastre! Vlad mă iubește și mă protejează, nu mă controlează! Voi nu înțelegeți nimic!

Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi, ca și cum aș fi fost o străină. M-am simțit neputincioasă, ca o mamă care și-a pierdut copilul fără să știe cum.

Într-o zi, am găsit curajul să merg la ea acasă, fără să anunț. Vlad mi-a deschis ușa, cu o privire rece:

— Ce căutați aici?

— Am venit să-mi văd fata. E bine?

— E ocupată. Are treabă. Mai bine sunați înainte.

Irina a apărut în spatele lui, cu ochii roșii. Nu a spus nimic, doar a dat din cap că e bine. Am plecat cu sufletul sfâșiat, simțind că nu mai am niciun drept asupra propriei mele fiice.

Sărbătorile au venit și au trecut. Irina nu a mai venit deloc. Am încercat să-i trimit mesaje, să-i spun că o iubesc, că mi-e dor de ea. Răspunsurile erau tot mai rare, tot mai reci.

Într-o seară, am primit un mesaj de la ea: „Mamă, te rog, nu mă mai căuta. Am nevoie de liniște. Vlad are dreptate, familia mea nu mă înțelege.”

Am plâns toată noaptea. Doru m-a ținut în brațe, dar nici el nu mai avea cuvinte. Ne-am întrebat amândoi unde am greșit. Am fost prea stricți? Prea protectori? Sau poate prea iubitori? Cum poate un om să-ți ia copilul și să-l facă să uite cine e?

Zilele trec greu. Casa e goală fără râsul Irinei, fără pașii ei pe hol. Mă uit la pozele cu ea mică și mă întreb dacă va mai reveni vreodată la noi. Dacă va înțelege vreodată că dragostea noastră nu a fost niciodată o povară, ci un adăpost.

Poate că nu sunt singura mamă care trece prin asta. Poate că și alții simt aceeași durere, aceeași neputință. Dar cum să lupți cu o iubire care devine lanț? Cum să-ți recâștigi copilul fără să-l pierzi de tot?

Oare va veni ziua când Irina va înțelege că familia nu e dușmanul ei? Sau trebuie să accept că am pierdut-o pentru totdeauna?