Fiica mea nu mai e a mea: Povestea unei mame care își pierde copilul în fața unui soț posesiv

— Ana, tatăl tău împlinește 60 de ani! Nu poți lipsi, te rog, măcar acum… vocea mea tremura la telefon, încercând să-mi ascund lacrimile.

— Mamă, nu pot veni. Radu are nevoie de mine acasă. Știi că nu-i place să rămân singură la evenimente de familie fără el… răspunsul Anei a venit sec, aproape mecanic.

Am închis telefonul și am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu era prima dată când Ana refuza să vină la noi, dar acum, la aniversarea tatălui ei, absența ei era ca o rană deschisă. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în hohote. Soțul meu, Ion, a venit lângă mine și m-a strâns în brațe.

— Las-o, Maria… E fata mare acum. Are viața ei. Poate că exagerezi…

— Nu exagerez! Nu vezi că nu mai e fata noastră? De când s-a măritat cu Radu, parcă a dispărut Ana pe care o știam. Nu mai vine la noi, nu mai sună decât pe fugă, nu mai râde ca înainte… Ce i-a făcut băiatul ăsta?

Ion a oftat și a ieșit din cameră. El nu voia să recunoască, dar și el suferea. Prietenii ne spuneau mereu: „Ce vă mirați? S-a măritat, are altă familie acum.” Dar eu simțeam că e ceva mai mult de atât. Radu nu era doar soțul Anei; era stăpânul ei.

Îmi amintesc prima dată când l-am cunoscut pe Radu. Era politicos, prea politicos chiar. Îi aducea flori Anei, vorbea frumos cu noi, dar privirea lui avea ceva rece. După nuntă, totul s-a schimbat. Ana a început să vină tot mai rar pe la noi. La început dădea vina pe serviciu, apoi pe oboseală, apoi pe faptul că „Radu nu se simte bine fără mine”.

La Crăciunul trecut am invitat-o să stea cu noi câteva zile. A venit doar pentru câteva ore și tot timpul se uita la ceas. La un moment dat a primit un mesaj și s-a ridicat brusc:

— Trebuie să plec. Radu mă așteaptă.

Am încercat să-i spun că nu e normal să fie atât de dependentă de el, dar mi-a spus doar:

— Mamă, tu nu înțelegi cum e relația noastră. E altfel.

Altceva? Ce putea fi atât de diferit încât să-și uite părinții?

Într-o zi am decis să merg neanunțată la ea acasă. Am bătut la ușă și mi-a deschis Radu. M-a privit scurt, fără zâmbet:

— Ana nu e acasă. Are treabă la serviciu.

— Pot să o aștept?

— Nu cred că e o idee bună. E obosită când vine și are nevoie de liniște.

Am plecat cu inima grea. Seara am sunat-o pe Ana:

— Am trecut azi pe la voi… Voiam doar să te văd.

— Mamă, te rog să nu mai faci asta. Radu nu suportă surprizele.

Nu suportă surprizele? De când Ana vorbea așa?

Am început să mă uit după semne: Ana nu mai posta nimic pe Facebook decât poze cu Radu sau cu mâncarea pe care i-o gătea. Prietenele ei din liceu mi-au spus că nu mai iese cu ele de luni bune. La ziua Mariei, cea mai bună prietenă a ei, nici măcar nu a răspuns la telefon.

Într-o seară am primit un mesaj anonim pe Messenger: „Ana nu e fericită. Radu o controlează în tot ce face.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să vorbesc cu Ion despre asta:

— Ion, eu cred că Radu o controlează pe Ana. Nu vezi că nu mai are voie nimic fără el?

— Maria, poate exagerezi… Poate așa sunt tinerii acum.

Nu puteam să accept asta. Am încercat să vorbesc cu Ana față în față. Am invitat-o la o cafea într-o duminică dimineață.

— Ana, te rog… Spune-mi dacă ești bine cu adevărat.

A evitat privirea mea și a început să-și frământe mâinile:

— Mamă, sunt bine… Chiar sunt bine… Doar că… Radu are nevoie de mine mereu aproape. El zice că familia trebuie să fie unită.

— Familia ta suntem și noi! Eu și tata! De ce nu mai vii la noi?

A izbucnit în plâns:

— Nu pot… Dacă lipsesc prea mult de acasă, Radu se supără… Zice că nu-l iubesc destul dacă aleg să stau cu voi…

Mi-am dat seama atunci cât de adânc era prinsă în plasa lui Radu. Nu era doar posesivitate; era manipulare pură.

Am încercat să-i spun că dragostea adevărată nu înseamnă control, dar Ana părea pierdută între loialitatea față de soț și dorința de a-și vedea părinții.

Au trecut luni întregi fără să ne vedem decât fugitiv. La aniversarea lui Ion am pregătit totul ca pe vremuri: tortul preferat al Anei, poze din copilărie, muzica ei favorită. Dar ea n-a venit.

Seara târziu am primit un mesaj: „Iartă-mă, mamă. N-am putut.”

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. Oare ar fi trebuit să fiu mai dură cu Radu? Să lupt mai mult pentru Ana? Sau poate ar trebui să accept că uneori copiii noștri ajung în relații toxice și nu putem face nimic?

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la poza Anei de la absolvire. Zâmbea larg atunci… Unde s-a dus fata aceea veselă?

Mă întreb: câți dintre voi treceți prin asta? Câți părinți își pierd copiii din cauza unor relații toxice? Ce putem face ca să-i ajutăm fără să-i pierdem definitiv?