Fiica mea s-a întors acasă cu copilul. E din nou însărcinată și nu vrea să-i spună soțului. Ce să fac ca mamă?

— Mamă, nu mă întreba nimic acum, te rog! a spus Irina, cu ochii roșii de plâns, în timp ce intra pe hol, ținând-o de mână pe micuța Ana. Era trecut de ora zece seara, iar eu și soțul meu, Mircea, tocmai ne uitam la știri. Când am auzit soneria, am tresărit amândoi. Niciodată nu ne vizita cineva la ora aceea. Am deschis ușa și am văzut-o pe Irina, cu fața palidă, cu părul ciufulit, iar Ana, în pijamale, se ținea strâns de piciorul ei. O valiză mare, veche, stătea lângă ele, ca un semn că nu veniseră doar în vizită.

— Irina, ce s-a întâmplat? De ce nu ai sunat înainte? am întrebat, încercând să-mi ascund panica. Mircea a venit imediat lângă mine, uitându-se la ele ca și cum nu ar fi crezut ce vede.

— Mamă, divorțez. Vlad are pe altcineva. Nu mai pot. Nu mai vreau să mă întorc acolo, a spus ea, cu vocea tremurândă. Am simțit cum mi se strânge inima. Irina, fata mea, mereu atât de puternică, acum părea o umbră a femeii care fusese.

Am dus-o în sufragerie, am pus ceai la fiert și am încercat să o liniștesc. Ana s-a cuibărit în brațele mele, iar eu i-am mângâiat părul, încercând să-i transmit puțină siguranță. Irina stătea pe canapea, cu privirea pierdută. Mircea a ieșit pe balcon, să-și aprindă o țigară, semn că era copleșit de situație.

— Cum s-a ajuns aici, Irina? am întrebat, încet, după ce am simțit că s-a mai liniștit.

— De luni de zile nu mai era acasă. Mereu cu serviciul, mereu cu „proiecte”. Am găsit mesaje pe telefon, poze… Nu mai are rost să mă mint. Am încercat să vorbesc cu el, dar a recunoscut. Mi-a spus că nu mă mai iubește, că vrea să fie liber. M-a rugat să nu fac scandal, să nu-l fac de râs la serviciu. Dar nu mai pot, mamă. Nu mai pot să trăiesc așa, a spus Irina, izbucnind din nou în plâns.

Am simțit cum mă cuprinde furia. Cum să-i facă așa ceva? Cum să-și lase copilul, soția, pentru o aventură? Dar nu am spus nimic. Am luat-o în brațe și am lăsat-o să plângă. În noaptea aceea, am dormit toți trei în același pat, ca pe vremuri, când Irina era mică și venea la noi după coșmaruri.

Zilele au trecut greu. Irina nu ieșea din cameră, vorbea puțin, iar Ana întreba mereu de „tati”. Eu și Mircea încercam să facem totul să fie mai ușor, dar tensiunea plutea în aer. Într-o dimineață, am intrat la Irina cu micul dejun și am găsit-o stând pe marginea patului, cu mâinile pe burtă. Avea ochii înroșiți, dar părea că vrea să-mi spună ceva.

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva, dar te rog să nu te superi pe mine, a început ea, cu voce joasă. Am simțit un nod în gât.

— Sunt însărcinată. Din nou. Și nu i-am spus lui Vlad. Nu știu ce să fac. Nu vreau să știe. Nu vreau să creadă că încerc să-l țin lângă mine cu un copil. Dar nici nu pot să-l cresc singură, mamă. Nu am serviciu, nu am bani, nu am nimic. Sunt o ratată, a spus ea, izbucnind în lacrimi.

Am rămas fără cuvinte. Am simțit cum mă cuprinde disperarea. Ce să-i spun? Cum să o ajut? Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. Mircea a intrat în cameră, ne-a văzut și a înțeles imediat că e ceva grav. Nu a spus nimic, doar a stat lângă noi, tăcut.

În zilele următoare, Irina a început să se închidă tot mai mult în ea. Nu voia să vorbească cu nimeni, nu răspundea la telefon, nu ieșea din casă. Ana devenea tot mai agitată, simțea tensiunea din jur. Eu și Mircea ne certam tot mai des, fiecare încercând să găsească o soluție, dar fără să știm ce să facem cu adevărat.

— Trebuie să-i spui lui Vlad, i-am spus într-o seară, după ce Ana adormise. Nu poți să ții așa ceva ascuns. E și copilul lui, are dreptul să știe.

— Nu vreau, mamă! Nu vreau să creadă că încerc să-l manipulez. Nu vreau să mă umilesc în fața lui și a amantei lui. Prefer să mă descurc singură, a spus Irina, cu încăpățânare.

— Dar nu ești singură, i-am spus, încercând să-i dau curaj. Suntem aici, te ajutăm. Dar nu poți să fugi la nesfârșit de adevăr. Copilul ăsta merită să știe cine e tatăl lui.

— Poate că da, dar nu acum. Nu pot, mamă. Nu pot, a spus ea, și a ieșit din cameră.

În zilele următoare, am încercat să o conving, dar degeaba. Irina era hotărâtă să nu-i spună lui Vlad. Între timp, el a început să sune, să întrebe de Ana, să ceară să o vadă. Irina îi răspundea scurt, rece, fără să-i spună nimic despre sarcină.

Într-o zi, Vlad a venit la noi acasă, fără să anunțe. A bătut la ușă, iar când i-am deschis, am văzut în ochii lui o oboseală pe care nu o mai văzusem niciodată. Ana a sărit în brațele lui, iar el a început să plângă. Irina a ieșit din cameră, s-a uitat la el și i-a spus, cu voce rece:

— Poți să o vezi pe Ana, dar atât. Între noi s-a terminat. Nu mai există „noi”.

Vlad a încercat să vorbească, să se explice, dar Irina nu a vrut să audă. Eu și Mircea am stat deoparte, neputincioși. După ce a plecat, Irina s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote.

— Nu pot, mamă. Nu pot să-i spun. Nu vreau să-i dau satisfacția asta. Nu vreau să creadă că sunt slabă, că am nevoie de el. Dar nici nu știu dacă fac bine. Poate că greșesc. Poate că ar trebui să știe. Dar cum să-i spun, când știu că nu-l mai interesează nimic din ce ține de noi?

Zilele trec, iar Irina încă nu a luat o decizie. Eu mă uit la ea și mă întreb dacă fac bine să o susțin sau ar trebui să insist să-i spună adevărul lui Vlad. Poate că uneori, adevărul doare mai puțin decât minciuna. Sau poate că, uneori, e mai bine să taci, ca să-ți protejezi sufletul.

Oare ce aș face eu, dacă aș fi în locul ei? Oare există o soluție corectă, sau doar alegem răul cel mai mic? Voi ce ați face, dacă ați fi în locul Irinei?