Fiul meu dispărut: Mărturia unei mame care a pierdut totul într-o singură zi

Ploua cu găleata în seara aceea, iar picăturile loveau geamul cu o insistență care părea să-mi răscolească sufletul. Tocmai mă pregăteam să sting lumina din bucătărie, când am auzit bătăi precipitate în ușă. Am tresărit, pentru că la ora aceea, într-un cartier liniștit din Ploiești, nu venea nimeni fără motiv. Am deschis cu inima strânsă și am văzut o fată udă leoarcă, cu ochii mari și speriați. „Sunteți mama lui Vlad?” a întrebat ea, aproape șoptit, dar cu o disperare care mi-a străpuns pieptul. Am dat din cap, incapabilă să scot un sunet. „Vlad a dispărut. Nu răspunde la telefon, nu a venit la întâlnire, nu știe nimeni unde e.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Vlad, băiatul meu de 19 ani, mereu retras, mereu cu căștile pe urechi și privirea pierdută în ecranul telefonului. Am invitat-o pe fată înăuntru, iar ea s-a prezentat: Ana, colega lui de la facultate. Am sunat la toate numerele pe care le aveam, am scris mesaje, am încercat să-l găsesc pe Facebook, pe Instagram, oriunde. Nimic. Telefonul lui era închis. Ana plângea în hohote pe canapea, iar eu simțeam că mă sufoc. Soțul meu, Mircea, era plecat cu serviciul la Brașov și nu răspundea nici el. M-am simțit singură, neputincioasă, prinsă într-un coșmar din care nu mă puteam trezi.

Noaptea aceea a fost un șir nesfârșit de gânduri negre. Mă întrebam unde am greșit, ce nu am văzut, ce nu am știut despre Vlad. Dimineața, Ana era încă la noi. Am făcut ceai și am încercat să ne organizăm. Am sunat la poliție, am mers la spital, la prieteni, la profesori. Nimeni nu știa nimic. Am început să răscolesc camera lui Vlad, să caut indicii. Am găsit un carnețel cu desene ciudate, niște versuri scrise cu mâna tremurată, și o scrisoare neterminată adresată „unei persoane care nu va înțelege niciodată”. Am simțit un nod în gât. Era vorba despre mine? Despre noi?

În zilele care au urmat, am bătut orașul în lung și-n lat cu Ana. Am descoperit că Vlad avea o viață paralelă, prieteni despre care nu știam nimic, obiceiuri pe care nu le bănuiam. Ana mi-a povestit despre serile în care Vlad dispărea fără să spună nimic, despre momentele în care părea că se luptă cu ceva invizibil. „Nu vorbea niciodată despre familie”, mi-a spus ea, evitându-mi privirea. Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Cum de nu am știut? Cum de nu am văzut?

Mircea a venit acasă abia după două zile. Era obosit, iritat, și nu părea să înțeleagă gravitatea situației. „E un adolescent, sigur s-a dus undeva să se liniștească. O să revină”, a spus el, încercând să mă liniștească, dar vocea lui suna fals, ca și cum încerca să se convingă pe sine. Ne-am certat urât în acea seară. I-am reproșat că nu a fost niciodată prezent, că nu a știut să fie tată, că Vlad a crescut singur, între noi doi, ca între doi străini. Mircea a plecat trântind ușa, iar eu am rămas cu Ana, care mă privea cu milă și teamă.

Într-o dimineață, am primit un mesaj anonim: „Nu-l mai căutați. E mai bine așa.” Am dus mesajul la poliție, dar nu au putut face nimic. Am început să mă gândesc la cele mai negre scenarii. Ana încerca să mă liniștească, dar și ea era la capătul puterilor. Într-o noapte, am găsit-o plângând în camera lui Vlad, ținând în mână o fotografie cu ei doi. „Îl iubeam”, mi-a spus ea printre suspine. „Dar nu m-a lăsat niciodată să mă apropii cu adevărat. Avea mereu un zid între el și lume.”

Am început să mă întreb dacă nu cumva Vlad a fugit de noi, de mine, de presiunea pe care am pus-o mereu pe el să fie „băiat bun”, să nu greșească, să nu ne facă de râs. Mi-am amintit de toate momentele în care l-am certat pentru note, pentru prieteni, pentru hainele largi și părul lung. De fiecare dată când i-am spus să fie „normal”, să nu iasă în evidență. Poate că nu am vrut să văd cine era cu adevărat.

Au trecut săptămâni fără nicio veste. Casa era goală, tăcută, iar între mine și Mircea s-a așternut o liniște grea, plină de reproșuri nerostite. Ana venea tot mai rar, iar într-o zi mi-a spus că nu mai poate. „Trebuie să merg mai departe, doamnă. Dacă Vlad va vrea să mă găsească, știe unde sunt.” Am rămas singură, cu amintirile și cu vinovăția care mă rodea pe dinăuntru.

Într-o seară, am găsit pe biroul lui Vlad o scrisoare pe care nu o văzusem până atunci. Era adresată „mamei care nu a știut să asculte”. Am citit-o cu lacrimi în ochi. Vlad scria despre singurătate, despre frica de a nu fi suficient, despre dorința de a fi acceptat așa cum este. „Nu vreau să fug de voi, dar nu mai pot să trăiesc într-o casă unde nu mă simt acasă”, scria el. Am plâns ore în șir, simțind că am pierdut nu doar un fiu, ci și șansa de a-l cunoaște cu adevărat.

Au trecut luni de atunci. Vlad nu s-a întors, nu a dat niciun semn. Viața merge mai departe, dar nimic nu mai e la fel. Eu și Mircea trăim ca doi străini sub același acoperiș, fiecare cu durerea lui. Uneori, mă uit la pozele cu Vlad și mă întreb unde am greșit, ce aș fi putut face altfel. Dacă aș fi ascultat mai mult, dacă aș fi avut curajul să-l las să fie el însuși, poate că astăzi ar fi fost aici, acasă.

Mă întreb, în fiecare seară, dacă există cale de întoarcere spre încredere, dacă o familie destrămată de secrete și frici mai poate fi vreodată întreagă. Voi ce ați face dacă ați pierde totul într-o singură zi? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe?