„Fiule, vei avea o casă. Doar ai grijă de sora ta bolnavă”

— Ascultă-mă, fiule…

Vocea mamei mele era abia o șoaptă, dar cuvintele ei mi-au tăiat respirația. Stăteam pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală, simțind cum fiecare secundă se scurgea ca nisipul printre degete. Mama era doar o umbră a femeii care fusese odată: Irina cea puternică, mereu cu zâmbetul pe buze, care ne ținea pe toți laolaltă. Acum, pielea îi era trasă peste oase, iar ochii mari, odinioară plini de viață, mă priveau cu disperare.

— Te rog… nu o lăsa pe Ana singură. Ea nu e ca ceilalți… are nevoie de tine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Ana, sora mea mai mică, avea epilepsie severă și un retard mintal care o făcea să depindă de noi pentru orice. Tata murise când eu aveam doisprezece ani. De atunci, mama fusese totul pentru noi. Iar acum…

— Promit, mamă, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

A zâmbit slab și mi-a strâns mâna. În noaptea aceea, am rămas lângă ea până la răsărit. Dimineața, nu mai respira.

A urmat o perioadă pe care nici acum nu pot s-o descriu fără să simt un gol în stomac. Vecinii au venit cu colaci și lumânări, rudele s-au perindat prin casă cu priviri pline de milă sau judecată. „Săracul Mihai”, șopteau unii. „Ce-o să facă el cu fata aia bolnavă?”

Aveam douăzeci și doi de ani și toată lumea se aștepta să fiu bărbatul casei. Dar eu eram doar un băiat speriat, prins între promisiunea făcută mamei și dorința de a fugi cât mai departe.

Ana nu înțelegea ce se întâmplase. În fiecare dimineață mă întreba:

— Unde e mama?

Îi răspundeam mereu la fel:

— E la Doamne-Doamne, Ana.

Ea dădea din cap și se uita pe geam ore întregi, așteptând parcă să apară mama pe alee.

Am încercat să mă descurc cum am putut. Am renunțat la facultate — eram la Litere, visam să devin profesor — și m-am angajat ca vânzător la un magazin alimentar din cartier. Salariul era mic, dar ne ajungea pentru pâine și medicamentele Anei.

În fiecare zi mă trezeam la 5 dimineața ca să-i dau pastilele și s-o ajut la baie. Apoi o lăsam cu tanti Maria, vecina noastră bătrână care acceptase să stea cu ea câteva ore pe zi pentru câțiva lei.

Seara veneam acasă rupt de oboseală și găseam casa vraiște: Ana răsturnase farfuriile sau își rupsese hainele. Uneori făcea crize și plângea ore întregi. Alteori mă privea cu ochii goi și nu spunea nimic.

Prietenii mei au început să dispară unul câte unul. La început mă sunau să ieșim la bere sau la fotbal. Refuzam mereu. După câteva luni, nu m-a mai căutat nimeni.

Singura care venea din când în când era Ioana, fosta mea colegă de liceu. Îmi aducea prăjituri sau haine pentru Ana și stătea de vorbă cu mine pe bancă în fața blocului.

— Mihai, nu poți trăi așa la nesfârșit…

— Ce vrei să fac? S-o las singură? S-o dau la un centru?

— Nu spun asta… Dar trebuie să ai grijă și de tine.

Nu înțelegea. Nimeni nu înțelegea ce înseamnă să fii legat de cineva printr-o promisiune făcută unui om mort.

Au trecut doi ani așa. Într-o zi, Ana a făcut o criză gravă chiar când eram la muncă. Tanti Maria a sunat la ambulanță, dar până am ajuns eu acasă era deja internată la spital.

Doctorul m-a privit cu milă:

— Domnule Popescu, sora dumneavoastră are nevoie de supraveghere permanentă. Nu puteți face asta singur…

Am simțit că mă prăbușesc. Am stat pe holul spitalului toată noaptea, gândindu-mă la ce ar fi zis mama dacă aș fi cedat acum.

Când Ana s-a întors acasă era mai apatică decât înainte. Nu mai vorbea aproape deloc și refuza să mănânce.

Într-o seară, am izbucnit:

— De ce nu mă ajuți deloc? De ce trebuie să fie totul atât de greu?

Ana s-a uitat la mine speriată și a început să plângă încet. M-am simțit un monstru.

În acea noapte am plâns pentru prima dată după moartea mamei. Am plâns pentru viața mea pierdută, pentru visele mele îngropate sub grija zilnică și pentru Ana care nu avea nicio vină că s-a născut așa.

A doua zi am sunat la Direcția de Asistență Socială. M-au programat peste două luni pentru evaluare.

Când le-am spus rudelor ce vreau să fac, au început scandalurile:

— Cum poți s-o dai pe Ana la azil? Ce fel de frate ești?

— Nu mai pot! Nu mai pot! am țipat eu într-o zi în mijlocul bucătăriei.

M-am certat cu toți: cu mătușa Viorica care nu venise niciodată s-o vadă pe Ana; cu unchiul Doru care îmi spunea că „bărbații adevărați nu cedează”. Nimeni nu voia s-o ia pe Ana nici măcar pentru un weekend.

În ziua evaluării am dus-o pe Ana la centru. Era curat acolo, personalul părea amabil. Dar când am plecat și am văzut-o privind după mine cu ochii mari și triști, ceva s-a rupt în mine.

Am stat zile întregi fără să pot dormi sau mânca. Mergeam zilnic s-o vizitez și ea mă întreba mereu:

— Acasă?

Nu știam ce să-i răspund.

Au trecut luni până am început să-mi revin puțin. Am reluat facultatea la seral și am încercat să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Dar vinovăția nu m-a părăsit niciodată.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă mama ar fi fost mândră sau dezamăgită de mine.

Poate că uneori dragostea nu înseamnă doar sacrificiu până la autodistrugere. Poate că trebuie să ne permitem și nouă puțină compasiune.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria viață?