Florile care nu mi-au fost destinate

— Pentru cine sunt florile astea, Radu? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la buchetul de trandafiri roșii pe care tocmai îl lăsase pe masa din bucătărie. Mâinile îmi erau ude de la cartofii pe care îi curățam, dar nu mai simțeam nimic. Parcă timpul se oprise.

— Pentru tine, Livia, a zis el, evitându-mi privirea. Zâmbea forțat, iar ochii îi fugeau spre fereastră. Nu-mi mai adusese flori de ani de zile, nici măcar de ziua mea. De ce acum?

Am luat buchetul și l-am mirosit. Erau proaspeți, parfumați, exact cum îmi plăceau cândva. Dar ceva nu era în regulă. Am simțit-o ca pe o gheară rece în stomac. Am încercat să mă bucur, dar nu puteam. În mintea mea se derulau imagini cu noi doi, cu anii în care ne iubeam sincer, cu serile când râdeam împreună la un pahar de vin. Unde dispăruseră toate astea?

— Mulțumesc… am spus încet, dar vocea mea suna străin.

A doua zi, când am făcut curat prin buzunarele hainei lui Radu, am găsit un bilet mic, mototolit. Era o notă de la Florăria „Iasomia”, cu un mesaj scris cu pixul: „Pentru Ana – să nu uiți că te iubesc.” Am simțit cum mi se taie respirația. Ana? Cine era Ana? Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

Seara, când Radu a venit acasă, l-am așteptat în sufragerie. M-am uitat la el cum își desface cravata și se preface că totul e normal.

— Cine e Ana? am întrebat direct.

A încremenit. S-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Ce tot spui acolo?

Am scos biletul și l-am pus pe masă.

— Pentru cine ai cumpărat florile, Radu?

A tăcut mult timp. Am văzut cum i se schimbă fața, cum îi tremură mâinile. În cele din urmă a oftat adânc.

— Livia… nu voiam să afli așa…

— Deci e adevărat? am urlat aproape, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

— E doar o prietenă… a încercat el să spună, dar vocea îi era stinsă.

— Nu mă minți! Cine e Ana?

A tăcut din nou. Am simțit că mă sufoc. M-am ridicat și am început să plâng necontrolat. El a încercat să mă ia în brațe, dar l-am împins.

— De cât timp? am întrebat printre suspine.

— De câteva luni… a recunoscut el în cele din urmă.

M-am prăbușit pe canapea. Toată viața mea părea o minciună. Toți anii petrecuți împreună, toate sacrificiile mele pentru familie… pentru ce?

În zilele următoare am trăit ca într-un vis urât. Mama m-a sunat să mă întrebe dacă sunt bine, căci vocea mea suna ciudat la telefon.

— Ce ai pățit, fata mea? m-a întrebat ea cu grijă.

— Nimic, mamă… doar sunt obosită.

Nu puteam să-i spun adevărul. Nu voiam să-i frâng inima și ei.

Seara, când copiii au venit acasă de la școală, am încercat să fiu normală. Dar fiica mea cea mică, Irina, s-a uitat la mine cu ochii ei mari și m-a întrebat:

— Mami, de ce plângi?

Am strâns-o la piept și am simțit că nu mai pot să mă prefac mult timp.

Într-o noapte, după ce toți au adormit, m-am dus în bucătărie și am privit buchetul de trandafiri care deja se ofilise. Petalele căzuseră pe masă ca niște lacrimi roșii. Am luat fiecare floare și am aruncat-o la gunoi. Fiecare gest era ca o eliberare.

Radu a încercat să repare lucrurile. Mi-a spus că regretă, că a fost o greșeală, că Ana nu înseamnă nimic pentru el. Dar eu nu mai puteam avea încredere. Fiecare cuvânt al lui suna fals.

Am început să mă gândesc la mine. Cine eram eu fără Radu? O mamă obosită, o femeie care și-a sacrificat visele pentru familie? Sau mai aveam încă puterea să mă regăsesc?

Am început să ies mai des cu prietenele mele – Maria și Camelia – două femei care trecuseră și ele prin greutăți. Le-am povestit totul într-o seară la ceai.

— Nu ești singura care a trecut prin asta, Livia, mi-a spus Maria cu blândețe. Și eu am fost trădată. Dar viața merge înainte.

— Și ce ai făcut? am întrebat-o.

— Am ales să mă iubesc pe mine însămi mai mult decât pe oricine altcineva.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi.

Într-o dimineață m-am privit în oglindă și am văzut o femeie tristă, dar hotărâtă. Am decis să nu mai accept jumătăți de adevăruri și să nu mă mai mint singură. I-am spus lui Radu că vreau o pauză. Că trebuie să-mi găsesc liniștea și demnitatea pierdute.

El a plâns, a implorat, dar eu eram deja prea rănită ca să mai pot ierta atât de ușor.

Acum stau singură la masa din bucătărie și privesc soarele care intră timid pe fereastră. Încerc să-mi adun gândurile și să-mi reconstruiesc viața pas cu pas.

Mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine și tac? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” atunci când sufletul nostru nu mai poate duce?